Tosca (cronică americană)

Boris Cremene

21 March 2014

Boris CremeneMai am jumătate de oră pâna voi ieși în oraș. Azi merg la Tosca. Sentimentul care mă urmărește de câteva zile bune e ciudat. Sunt în cel mai liber oraș din lume și pot face orice aș dori. Aș putea să ies în stradă să cânt “Mulți ani trăiască!” trecătorilor ocazionali, sunt sigur că aș găsi un sărbătorit, sau aș putea dansa vals cu portarul dominican din condominiului nostru, care de câte ori mă vede mormăie ceva pe sub nas. Aș putea pune un anunț pe craiglist că M-AM RĂZGÂNDIT SĂ MAI VÂND CALCULATORUL MEU, VECI. Însă la nimic nu mi se dă mâna.

Mă simt ca într-o închisoare unde libertatea este una din condițiile condamnării. Chiar dacă blonda din metro s-ar uita provocator la mine și mi-ar zice în limba ei “come on, man, let’s go” sau “hombre, vamos correr”, tot nu aș fi capabil să mă descurc cu propria-mi indiferență. Stația de metro e chiar lângă casa mea și sunt singur că după cinci pași ne-am lua de mână. Dacă are fobie de pisicile negre ale lui Philipe le pot da în bucătărie. E și un magazin de vinuri în apropiere. Aș putea lua un Merlot sau un Shiraz și un cașcaval delicios. Totul ar merge cum a mers de ani buni. Dar nu am nici cel mai puțin regret că blonda a dispărut, și nici nu-mi pasă că este indiferentă.

Telefonul mobil mă anunță că Tosca va întârzia cu jumătate de ora. Altă dată m-aș fi revoltat, acuma mi se pare chiar fain. Ba chiar într-un fel mă bucură această întârziere. Poate interpreta, din cauza zăpezii, nu a reușit să ajungă la timp să-și încălzească vocea? Sau poate soția dirijorului într-o criză de jelozie i-a pus bagheta în focul căminului? Încă mai e mult până să ies, dar deja anticipez traseul. Bătrânul chinez de la stația 207 îmi va da un bilet săptămânal cu reducere și voi intra în metro. Acolo, femeile grase vor trece cu măturile lor veșnic noi, superficial, pe sub scaunele vagoanelor. Hârtie la hârtie, plastic la plastic. Ăsta e tot gunoiul american. Noi avem gunoi mai variat. Bucăți de covrig, coji de portocală, multe mucuri de țigară și chiar mănuși desperechiate. La ei totul e pe categorii. Hârtie, plastic și sticlă. În metrou sticla este exclusă. Nu e voie. Ne vom porni și între stația 181 și 168 vom staționa 5 minute. E un nod de linii unde se întâlnește trenul nostru cu încă alte două. Totdeauna am panică aici. Mă gândesc ca nu cumva arabii să intre cu trenurile lor în trenul nostru. Dar mă uit în jur și îmi recapăt calmul. Printre călătorii trenului nostru sunt foarte mulți arabi. Doar n-o să se omoare între ei. Culeg un ziar lăsat de vecinul meu de scaun care a coborât la strada 168. Aici probabil avea omul nevoie. Mă uit la titlul scris cu litere mari – ”Fără suflet și emoție nu se poate face nimic”. Realizez că aceasta este cauza apatiei mele – trebuie să-mi recuperez sufletul și emoția. Într-un tur de forță înțeleg că iubesc ca niciodată și că sufletul meu și emoția sunt tare angajate. TARE. Din cauza asta sunt lipsă.

Poate omul de lângă mine nu va lăsa ziarul și nu voi putea să observ că sufletul și emoția mea sunt în goana unei iluzii? Nu reușesc să duc imaginarul meu traseu până la teatru că a și venit Fabiana, vecina mea. Bate la ușă și eu îi răspund să intre. Mă roagă să nu mai dau mâncare la pisici sau să-i las un bilet de înștiințare pe frigider. Zice că Philipe a rugat-o pe EA să dea mâncare la pisici și dacă dublăm sarcina și le hrănim bi-porționat se teme că nu cumva să se îmbolnavească. Mă uit la ea și pufnesc în râs. Să le fie rău pisicilor de la mâncare? Prima dată aud așa ceva. Pisoiul de la țară al mamei mele mănâncă până burtica îi ridică micul lui corp de la pământ ca un dric și dă din picioare ca un crocodil și, Thanks God, are deja 14 ani și totdeauna are poftă de mâncare. Fabiana începe să-mi facă mișcări ademenitoare și să-mi povestească de New York. E ușor băută. Are un nou serviciu și aproape că nu dă pe acasă.O întreb cum e noul ei serviciu? Direfit – îmi răspunde. Asta mă face să cred că cuvântul diferit la NY înseamnă nasol. Figura cu seducerea nu ține. Ea nu știe că eu merg azi la Tosca și că blonda din metrou mai e în oasele mele.

subway

Trebuie să-mi pun cămașa și Fabiana mai stă în ușa camerei mele. Mă dezbrac și îmi fac programul vestimentar de operă. Ea fără nici o jenă îmi zice că am o piele frumoasă. Accept doar că tare mă grăbesc. Nu vreau să-l fac pe bătrânul chinez de la ghișeul de bilete să mă aștepte. Nici să-l grăbesc pe vecinul meu de metrou să lase ziarul în mâinele altcuiva. Sunt gata. O las pe Fabiana în pragul ușii, îi promit solemn că nu le voi da pisicilor de mâncare NICIODATĂ și încerc să intonez aria lui Cavaradossi. Încă nu am uitat-o, eh, dacă ar fi blonda din metrou în locul Fabianei i-aș cânta-o cap-coadă. La ghișeul de metrou e altcineva. Smulg biletul fără reducere cu grabă și intru în vagon. Tuc tuc tuc … trenul nu se oprește între strada 181 și 168, e pe varianta expres. Nicio frică de arabi. Chiar dacă vecinul meu de metro azi nu a venit și nici altcineva nu a lăsat un ziar lângă mine, simt emoția și sufletul meu obosit. Afară ninge cumplit. Trec pe la magazinul Century 21 și îmi cumpăr manuși. O să-mi prindă bine. Intru la spectacol îmbrăcat. În zona unde am eu bilet poate să fie răcoare, iar dacă nu, o să-mi țin hainele pe brațe, statutul îmi permite. Sala teatrului Metropolitan are 3.800 de locuri. Încep să înțeleg că suntem așezați ciudat, nu ca în viațâ. Cei cu bilete scumpe, jos la parter iar cei cu biltete ieftine, sus la etaj. Savurez opera. Muzica este divina, toba mare anunță finalul. Totul este cântat: iubirea, durerea și chiar moartea. Aria lui Cavaradossi cântată de un tenor liric mă face să-mi amintesc de titlu din ziarul pe care vecinul meu nu l-a mai lăsat pe scaunul din metrou. Iubesc și eu ca și eroul din Tosca. Sunt trup și suflet cu el și mă las ușor executat în numele dragostei de garda închisorii. Aplaud la final stângaci din cauza că încă mai am săgețile execuției in pieptul meu și din cauză că am haina pe mâini. Ieșim tot ciudat. Cei cu bilete scumpe de la parter urcă sus la etaj unde sunt parcate limuzinile lor de lux, iar noi, cei cu bilete ieftine, coborâm la metrou. Ce schimbare de poziții! În drum spre casă trenul expres are lume multă. Numai eu vin de la opera și încă o pălărie haioasă care încearcă să intoneze soției sale afone aria lui Cavaradossi. La New York lumea cântă des în metro. Probabil din cauza acusticii bune.

Aproape toți pasagerii au căști și mi se pare că toți ascultă Tosca. Numai în căștile mele invizibile aud vocea lui Viktor Mihailovici care îmi povestește despre iubirea lui de patruzeci de ani, pură ca muzica lui Puccini “Что тебе сказать мальчик мой ето не Tosca а тоска” (Ce să-ți spun băiatul meu, Tosca este muzica dorului meu.). Iar eu îi răspund ca și cum i-aș spune blondei indiferente… e lucevan le stelle



Citiţi şi

Virgin la 35 de ani

N-am cunoscut bărbat mai străin de mine ca soţul meu

Vreau să mor

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
282 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro