Panică. Asta era mai degrabă starea pe care o aveam de câteva zile. Blonda indiferentă dispăruse inexplicabil de misterios. Ne despărțisem duminică seara foarte ciudat, dar nici prin gând să-mi treacă faptul că zâmbetul ei însemna de fapt despărțirea.
Venisem în dimineața zilei de luni cu un mic buchet de flori de toamnă. Era singurul buchet rămas la florăria din colț. Încă de la intrarea în metrou încercam să-mi imaginez întâlnirea noastră. Însă euforia acestei așteptări a fost șifonată de către bătrânul chinez de la ghișeul de bilete, care mă primea de regulă cu un surâs cald și înțelegător. Înainte de a-mi întinde biletul m-a privit lung, iar din ochii lui mici răzbătea un regret, de parcă nu ne vom mai vedea niciodată, de parcă acest bilet era doar într-o singură direcție. Peronul era pustiu. Femeile grase cu măturile lor veșnic noi nu se mai vedeau. Sau plecaseră deja, sau încă nu veniseră. Trenul aștepta într-o singurătate demnă de parcă aș fi fost ultimul și cel mai important pasager. Ușile erau deshise ca niște guri de pești uriași aruncați pe mal, așteptând cu nerăbdare venirea apei. M-am repezit la vagonul 15 unde ne întâlneam de regulă, dar ușa era închisă. Era singura ușă închisă a întregii garnituri. M-am uitat prin geamurile murdare. Înăuntru nu era nimeni. Era pustiu. Am ezitat să intru în alt vagon de frică să nu ne pierdem. M-am instalat în fața ușii închise așteptând disperat. Trenul își anunța plecarea din stație și ușile se închideau una câte una. Eu stăteam cu buchetul de flori de toamnă dosit la spate în fața ușii. Când toate s-au închis, cu câteva secunde înainte de pornire, ușa vagonului 15 s-a deschis ca în fața unui copil încăpățânat și am intrat. Deși vagonul era pustiu m-am așezat la locul meu. Credeam că EA va urca la stația următoare, dar nu a urcat nici la a doua, nici la a treia. În timp ce înaintam, vagonul cu numărul 15 se umplea cu lume, dar nimeni nu se așeza pe scaunul galben din fața mea acolo unde de obicei stătea Blonda indiferentă. La intersecția cu linia roșie, vagonul era destul de aglomerat, lumea stătea înghesuită în picioare și nimeni, în continuare, nu îndrăznea să se așeze pe scaunul galben. La stația din strada 7 a urcat un tip de culoare cu o legătură de cărți vechi, și-a făcut loc printre pasageri și s-a oprit în dreptul meu. S-a uitat uimit la singurul scaun liber și s-a așezat. Privirile pasagerilor s-au îndreptat spre el cu un aer condamnabil. Omul cu cărțile a ezitat câteva clipe, pe urmă m-a privit cu un surâs vinovat și s-a ridicat scuzându-se.
Am rămas în tren până la stația terminus. Pasagerii părăseau vagonul 15 și în urma lor parcă rămânea un “oh, domnule”. Aveam impresia că toată lumea înțelegea ireversibilitatea situației în afară de mine. Am lăsat buchetul de flori de toamnă pe scaunul EI și am ieșit.
Am continuat căutările toată săptămâna. Abia după ce scaunul galben din vagonul 15 era ocupat cu regularitate de diferiți pasageri am înțeles că trebuie să renunț.
Ultima noastră întâlnire a fost una deosebită. Avea un chef de dragoste opulent. A început să mă sărute în metrou, lucru rar întâlnit la New York, pe urmă ne-am iubit în galeria subterană, pe urmă sub podul Amsterdam, în drum spre casă și în liftul care urca spre micul meu apartament. La ieșire, EA a rămas în lift, nici nu am reușit să zic ceva că ușa s-a închis și ea a dispărut. În timp ce se închidea ușa liftului am reușit să-i surprind zâmbetul buzelor mari și o lacrimă care se prelingea pe obrazul stâng. Am crezut că e o farsă jucăușă. Dar nu a revenit. M-am gândit că poate e genul de a fi a harpistelor, că ne vom revedea din nou dimineața în vagonul 15 a metroului de pe linia albastră. Eu pe scaunul oranj și ea pe cel galben de vis-à-vis. Nici nu am făcut schimb de telefoane vreodată. Metroul era unica și cea mai sigură legătură între noi.
La ora cafelei de dimineață m-a sunat Sofia. Zicea că e din partea lui Victor Mihailovici și că mi-a găsit un job pe strada P. M-am uitat îndată pe hartă sorbindu-mi cafeaua. Era undeva în Brooklyn. Trebuia să schimb două trenuri ca să ajung acolo. Mi-am pus ghetele mele noi și am ieșit.
Pe la prânz eram în fața unui magazin care avea pe frontispiciu o pancardă cu denumirea “D & E kosher shop”. M-am prezentat managerului, o femeie blondă, tunsă scurt, cu un comportament emotiv echivoc. În timp ce vorbea cu mine schița un zâmbet hollywoodian, pe urmă dădea indicații subalternilor cu o duritate militară, iar în intermitențele acestei comunicări răspundea la telefon cu o voce mieroasă “Yes, Sir”, “ Of course, Ma’am”. Avea un accent vădit rusesc, depunând eforturi mari să vorbească în engleză. După ce i-am vorbit în rusă a respirat ușurată și pe fața ei s-a așezat firescul unei femei obosite de falsitatea amabilității americane. M-a condus la o tejghea pe care erau instalate patru calculatoare cu receptor. Mi-a zis că va trebui să raspund la telefon, să preiau comanda clientului și s-o plasez la departamentul livrare.
“Сегодня будешь работать для пробы, дорогой мои, если ты понравишься шефу, будем говорить по другому с тобой. Успехов тебе” (Astăzi vei lucra de probă, dragul meu, dacă o să-i placi șefului vorbim altfel cu tine. Baftă), a conchis femeia blondă, schițând un zâmbet încurajator și a plecat.
Mi-am pus sacoul și chipiul alb, uniformă asigurată de companie pentru toți angajații și m-am instalat la monitor.
La început mi s-a părut un lucru destul de ușor. Din moment ce te suna clientul și îți solicita lista produselor, pe monitor îți apărea în mod automat fișa lui personală, unde puteai monitoriza data ultimii cumpărături, punctajul de fidelitate, datoria către magazin etc. Urma doar să bifezi codul produsului solicitat, să întocmești comanda și să apeși butonul “SEND to Delivery” ( trimis către livrare). Partea complicată a venit mai târziu, când spre seară au dat năvală cumpărătorii permanenți și ocazionali. Trebuia să suspenzi programul livrare și să deservești clientul din fața ta.
Colegii mei erau încă trei operatori: Lana, o rusoaică din Siberia de origine mozaică prin tată, o poloneză pe nume Hana și un evreu adevărat care răspundea la numele Shliomi.
Toți clienții erau destul de capricioși. Chiar dacă cheltuiau zece dolari pe cumpărăturile care le făceau, pretențiile erau de mii. Mai ales clienții care aveau prioritatea să facă comanda livrată la domiciliu, adică exact ăștia care făceau comanda telefonic și pe care trebuia să-i pui pe HOLD cu scuzele de rigoare când apărea clientul viu.
Era nevoie de o atenție și o concentrare maximă în aceste ore de seară. Nu cumva să trimiți comanda pe o adresă greșită sau mai cu seamă să livrezi marfă unui datornic. Sau să pui în aceeași pungă carnea și peștele clientului din fața ta, lucru nemaipomenit în tradiția kosher.
Relația mea cu Shliomi s-a cimentat anume în aceste momente de mare tensiune. Venea mereu să mă susțină și să-mi dea sfaturile cele mai utile, asemenea solidaritate cu un nou venit stârnea un fel de gelozie din partea celorlalte colege.
Shliomi era un fel de “ochiul patronului” peste noi. Am înțeles asta seara după ce avalanșa de cumpărători s-a potolit, iar Shliomi a dispărut pentru câteva minute.
Dezbrăcam sacoul alb să plec acasă când s-a apropiat un tip cu chipă pe cap și mi-a întins mâna zâmbind, vorbindu-mi într-o engleză aproximativă. “Sunt David proprietarul magazinului, aș fi foarte bucuros dacă ai accepta să muncești pentru mine”. Am răspuns afirmativ aproape fără să-mi dau seama de ce am facut-o. David a continuat cu un ton serios și oficial: “Te voi plăti cu zece dolari pe oră și vei munci de la șapte dimineața până la opt seara cu o pauză de masă de juma de oră. Sâmbata și duminica după masă vei avea liber”.
S-a întors să plece, pe urmă a revenit și m-a întrebat cu o curiozitate evidentă:
“Abia ești venit în America, unde ai învățat atât de bine să vorbești engleza?”
“ La televizor. Urmăream din copilărie cu mare atenție filmele americane subtitrate”, i-am spus în glumă.
A râs cu o satisfacție sinceră și a plecat. Imediat după plecarea șefului a revenit Shliomi frecându-și mâinele de bucurie.
“Dude, I am so happy you are going to work with me” (Nenea, sunt nespus de bucuros că vom lucra împreună). Am înțeles bucuria lui câteva zile mai târziu. Era cel mai descurcăreț tip din magazin și acest lucru trezise o invidie agresivă, aproape războinică din partea majorității angajaților. Era fericit că în sfârșit nu mai este singur, că-și făcuse un aliat.
Drumul înapoi spre casă mi-a luat două ore, timp în care am putut să mă gândesc la invidie, la părăsire și la noul meu loc de muncă. Îmi schițasem agenda la care trebuia să fac față. Ca să ajung la 7 la noul meu loc de muncă trebuia să fac trezirea la 4.30, să muncesc 13 ore cu doar 30 de minute pauză de prânz și să-mi legăn trupul obosit prin zgomotosul metrou newyorkez încă două ore la întoarcere. Pentru somn îmi reveneau exact cinci ore. Mă gândeam cu groază: ce fac dacă nu rezist? Nu am nici cel mai mic drept. Vocea lui Victor Mihailovici îmi șoptea semănând cu a unui înger povățuitor la urechea mea receptivă: „Хрупкость, мальчик мои, эмоции и не умение бороться за жизни являются самыми неуважительными качествами в стране всех возможностей” (Fragilitatea, sensibilitatea și cedarea sunt cele mai prost apreciate calități, dacă pot să le numesc așa, în lupta pentru existență a celor care au pășit pe pământul țării tuturor posibilităților.)
Ajuns în sfârșit acasă, singurul gând era să mă culc și să dorm. În somn visam că vorbesc cu Blonda Indiferentă, iar ea îmi striga de undeva de departe “Toți părăsim și toți suntem părăsiți”. La 4.30 mă trezea deșteptătorul și îmi continuam visul în metroul newyorkez. Acest sentiment îmi dădea o durere acută care lovea în inimă, ricoșând în creier. Dispariția ei mă lăsa ca o corabie neancorată care plutea în larg căutând ciocnirea de prima stâncă. Odată ajuns la locul de muncă și îmbrăcând sacoul alb, această puternică obsesie parcă lua o pauză de repaus.
După câteva zile am început să mă obișnuiesc cu noua mea situație. La prima oră schimbam marfa de pe rafturi. Produsele cu termen limită în față, iar cele proaspete în spatele lor. Era o strategie comercială. În timpul acestei proceduri relaxante am început să studiez structura magazinului. Pe partea dreaptă era departamentul de carne, în stânga, mâncarea înghețată și semifabricatele, iar după aceste rafturi se întindea departamentul de pește.
În spatele magazinului era măcelăria unde munceau 40 de mexicani tranșând carnea. Pui, vițel, miel. Niciunul din ei nu vorbea engleza, purtătorul lor de cuvânt fiind o mexicană scundă și veșnic nemulțumită dotată cu obiceiul de a zâmbi doar în fața șefilor mai mari și a clienților. În rest se comporta ca o pisică în timpul ovulației. Avea o bucurie sadică când cineva din subordonații ei greșea. Îl făcea mai întâi cu ou și cu oțet, pe urmă fixa greșeala oftând un “Meu Deus”.
La departamentul de pește era o rusoaică, Svetlana, una foarte degajată și curioasă de biografia fiecărui nou angajat. Avea niște ochi căprui de o permanentă foame erotică. Când mergea prin magazin își legăna fesele bine clădite. O făcea cu un talent deosebit și cu o pasiune hedonică mai ales când simțea privirea vreunui admirator. Cum apărea un potențial angajat de gen masculin cu testosteronul în regulă, Svetlana imediat îl întreba dacă are unde sta. Locuia în vecinătatea magazinului și avea o cameră mereu liberă pentru un eventual colocatar. Lângă ea era tranșatorul de pește Mario. Un peruan naturalizat care făcea această meserie de la vârsta de 14 ani. În dreapta Svetlanei, la o masă metalică, era Peter. Omul-sushi cum îl porecleau toți. Peter pregătea bucatele japoneze.
Mi-a atras atenția imediat. Înalt, uscățiv, cu fața asiatică și tăcut ca și peștele din frigiderele lui Mario. Era cel mai misterios tip. Avea o privire caldă și un zâmbet de zahăr care emana o suferință tainică. Era singurul om pe care aș fi vrut să-l cunosc pe dinăuntru.
În fiecare dimineață magazinul începea munca cu un ritual ca de spectacol. Măcelarii mexicani își puneau șorțurile lor de plastic transparent pornind simfonia mașinilor de tranșat carnea. Rând pe rând, erau aduse carcasele de vițel, miel și casetele de pui. Mașinele de tranșat viței scoteau un sunet de contrabas și timpane, cele de tranșat mieii parcă erau grupul de viori, iar cea de tranșat pui era insonoră aproape, exat ca și mexicanii care o deserveau.
Mario își purta cuțitele de feliat pește pe o cutie uriașă spunând tot felul de glume sau cântând doine peruane. Sveta aranja fileurile de pește ca într-o galerie de artă oceanică, certându-se la telefonul mobil cu veșnicii amanți abandonați. Noi, cei de la punctul de operare, pregăteam pungile de hârtie și plastic, emițând un sunet asemănător cu cel al harpei din simfoniile lui Ceaikovski. Aici, dragă cititorule, nu pot să nu fac o pauză emotivă. Sunetul harpei trăia mereu în subconștientul meu chiar dacă uneori din cauza teribilei mele oboseli se lăsa uitat pe câteva clipe. În momentele acestea mă uitam la Peter, iar el se uita la mine, de parcă în căștile noastre invizibile suna aceeași sonată. Ne zâmbeam reciproc fără să știm motivele exacte ale acestei legături.
Pauza mea de masa era la 1.30. Fugeam la băcanul arab de la ușa de alături după o cafea, luam o porție de sushi de la Peter la un preț special doar pentru angajați și coboram în unica încăpere a magazinului unde lucram, în care se putea mânca. Era un fel de subsol care servea drept depozit operativ unde se putea găsi o ladă pe care să te așezi și să te bucuri de mica ta pauză.
În una din zile prânzul meu a coincis cu cel al lui Peter. Am coborât în grabă cu cafeau și porția de sushi cu avocado și l-am surprins acolo așezat pe o cutie, cu același zâmbet, învăluit de o suferință tacită. O altă cutie o potrivise în loc de masă, pe care își aranjase micul lui prânz adus de acasă: o caserolă cu tăieței chinezești cu legume. Mânca în tăcere, iar la telefonul mobil își pusese să sune o muzică în pentatonică chinezească. Era atât de concentrat la clipele lui intime încât nici nu m-a observat că am intrat. Am lăsat pasul moale de pisică și m-am pitit în primul colț disponibil fără să-l deranjez. Mă uitam la el și mă gândeam că poate Peter acum, în această mică pauză, al acestui oraș atât de străin lui, este acasă. Izolat în acest subsol cu muzica lui, cu bucatele lui în visele lui din țara de unde venea. Era un fel de teleportare a unui om în locul unde erau poate rădăcinile și poate unde lăsase ceva scump scump inimii lui.
M-a surprins la un moment dat și s-a uitat în direcția mea. I-am zâmbit, am pus palmele lipite în dreptul pieptului în stil budist și i-am zis cu un zâmbet prietenesc “ni hao”. A lăsat capul în jos, pe urmă mi-a zis în engleză “I am not speaking Chinese, I am Banana Man” (Eu nu cunosc limba mea maternă, eu sunt Omul banană). Cu aceaste cuvinte Omul Banană a început povestea lui de parcă eu eram cel destinat s-o asculte.
“Părinții mei s-au căsătorit de tineri. Mama avea 18, iar tata 19. Erau studenți la academia de teatru din Beijing. S-au întâlnit pe scările academiei. Mama era fumătoare și i-a cerut tatei un foc. L-a surprins mult această îndrăzneală pentru că femeile fumătoare în China nu sunt privite cu ochi buni. Crezuse că e o studentă ușuratică de care ar putea profita o noapte. Vreau să zic că tata era un chinez înalt și foarte frumos. Din primele vorbe i-a simțit accentul japonez și a înțeles imediat că a greșit, că mama, femeia de lângă el, este renumita studentă de la anul 2 care părăsise Japonia și venise în China să învețe teatru”.
Peter a făcut sunetul telefonului mai mic, și-a aprins o țigară, a mai stat puțin pe gânduri, a schițat zâmbetul lui de o durere ascunsă și a continuat.
“Prima dată vizitase China când avea 12 ani. Bunicul ei murise în bătălia de la Naijing și guvernul chinez autorizase rudele victimelor să vină să viziteze mormintele soldaților căzuți. Cum nu avea cu cine să-și lase bunica, a luat-o și pe ea în această călătorie. Părinții mamei mele căzuseră și ei la Hiroshima unde fusese repartizați după facultate să predea literatura. Mama a supraviețuit într-un fel misterios. Fusese iradiată și ea ca și mulți alți copii, dar a fost printre primii evacuată și tratamentul primit a pus-o pe picioare în doar câteva luni.
Cimitirul unde fusese înmormântat bunicul ei era la marginea orașului, nu departe de aeroport. Ajunseseră acolo în jurul prânzului, lângă piatra de mormânt a bunicului fusese plantat un copac de sakura, un fel de cireș japonez. Era înflorit și foarte frumos și mormântul foarte îngrijit, ceea ce a surprins-o mult pe bunica. Au aprins bețigașele de santal și au stat așa în tăcere câteva clipe. Când și-au ridicat privirea au văzut lângă copacul de sakura o femeie de vârsta a treia, dar foarte îngrijită. Purta un kimono alb cu trandafiri roșii și părul bogat strâns cu o năframă de mătase de culoarea florilor de sakura.
S-a apropiat și s-a închinat în fața lor. Bunica înțelesese imediat că e iubita bunicului și că totul, și mormântul, și copacul de sakura se datorează ei. Au stat un timp în tăcere pe urmă au vorbit despre bunicul. Nici femeia nu știa de faptul că el era căsătorit și nici bunica că avea o iubită în orașul unde lupta. Au stat în tăcere și pe urmă l-au iertat ambele, pentru că fiind pe linia morții omul are cel mai mult nevoie de iubire, și bunicul mamei era om iubăreț. Această femeie a fost ultima lui bucurie în viață. Au mai povestit despre viețile lor, au plâns puțin și s-au despărțit. Bunica nu a mai revenit acolo, dar mama nu a putut să uite niciodată acest copac înflorit de sakura care lega destinele acestor două femei. Când a crescut mare a vrut să vină în țara unde a murit bunicul ei. Și cum îți ziceam, pe scările facultății l-a întâlnit într-o zi pe tata”.
Vocea lui Peter suna atât de plăcut și de moale ca și sunetul unei harpe care îmi lipsea atât de mult. Pauza de masă a luat sfârșit și ne-am ridicat împreună la locul de muncă. Aveam ambii ochi ușor umeziți. Am continuat ziua fiecare la locul lui, iar din când în când ne aruncam câte o privire scurtă care semnifica o legătură între doi oameni care trăiau o emoție comună.
Iarna venise în forță. Viscolea zi și noapte și drumul la serviciu și înapoi spre casă era tot mai lung. Seara mergeam aproape fără să conștientizez povara corpului obosit. Eram ca un om de plumb, greoi și insensibil. Oboseala începea să eclipseze tot ce altă dată bucura, durea sau nădăjduia. Nimic nu mai conta, nici părăsirea, nici ambiția de a afla cauza, nici cine stă vis-à-vis în fața Blondei Indiferente poate în alt metrou sau în altă lume. Unica dorința vitală era să ajung acasă să dorm. Cât de reduse sunt necesitățile unui sclav, cât de mult surmenează viața omului munca, cât de reduse sunt inspirațiile și cât de puțin mai contează iubirea. Să mănânci și să dormi asta dorești, restul receptorilor se retrag în hibernare.
Starea asta mă neliniștea serios și creierul meu, încă în stare de veghe, trebuia să producă o scuză de a pleca. Dar nu puteam să plec înainte de a afla sfârșitul poveștii lui Peter. S-a întâmplat într-o vineri după amiază. Din cauza torentului de cumpărători pauza de masă s-a mutat mult mai târziu. Luasem deja decizia să plec și pentru că salariul pe săptămâna de lucru era plătit în ziua de luni a săptămânii următoare, riscam să muncesc încă o zi în plus. Am inventat un motiv simplu, am nevoie de bani azi pentru că trebuie să plătesc chiria. Pe urmă m-am gândit și am zis că nu voi putea să mint și corect ar fi să zic așa cum este. Cu câteva minute înainte de a pleca în pauză, am intrat la David și i-am zis că este imposibil să mai muncesc. Drumul îmi ia patru ore și că nici nu e visul meu să muncesc la un magazin. M-a privit cu o duritate rară și a zis:
”Cât îți datorez pe săptămâna care ai lucrat?” I-am răspuns simplu fără nicio teamă că nu voi fi plătit.
“ 420 de dolari”.
A scos din seif cinci bancnote de câte o sută și mi-a întins.
“ Îți dau și un bonus de plecare. Ai în plus 80 de dolari”. Pe urmă a adăugat:
“ Am văzut că porți cruce creștină, deci nu ești evreu?”
“ E adevărat David nu sunt, de ce mă întrebi?”
“ Păi, e un magazin kosher, nu prea angajăm ne-evrei”
“ Și cu cei 40 de mexicani din spate ce faci, circumcizie colectivă la mașinile de tranșat carne?”
S-a precipitat ușor, pe urmă a zâmbit nervos și mi-a întins mâna.
“ Dacă vrei să muncești până seara, mă rog, e treaba ta, ai banii în mână poți și pleca”
Am hotărât să muncesc până la sfârșitul zilei.
Din moment ce am revenit la loc, Peter mi-a făcut cu mâna că are pauză de masă și că merge în subsol. Am cerut și eu imediat pauza. Hana a intervenit că ea vrea prima, dar norocul meu a fost că eu venisem primul dimineața și după regula companiei cine vine primul ăla și are prioritatea pauzei.
Am coborât în subsol fără nimic, nici măcar să am o cafea. Am mers din instinctul de a trăi povestea lui Peter azi, în ultima zi a existenței noastre în această formulă. Am zis că voi compensa cu o cină mai copioasă.
Când am ajuns la locul tainei noastre Peter mă aștepta cu o selecție de sushi de toată frumusețea.
“Știu că pleci, am simțit asta urmărindu-te azi și m-am gândit că nici nu ai reușit să vezi ce bucătar de sushi sunt. Poate nu ne vom mai vedea niciodată dar aș vrea să-ți amintești de mine. Ai ceva ce mă face să mă simt în siguranță, am forța să cred că ești omul care nu trădează”, a rezumat Peter cu un zâmbet de data asta nesigur. Pe cutia-masă se profila un platou de sushi cu somon, avocado, vegetarian, de pește ton, fructe de mare, sushi de New York care erau cu carne de vițel, asociate cu sos de soya și o cantitate bogată de ghimbir și wasabi. Am început cina noastră de taină în tăcere. Peter și-a scos mica lui caserolă cu mâncare de acasă și a pus din nou muzica de la telefonul mobil. Era aceeași melodie pe care am auzit-o prima dată.
“De ce ai zis că ești Omul Banană?”, l-am întrebat după ce am mâncat puțin.
Nu a răspuns imediat. S-a uitat undeva în gol, ascultând muzica de la telefon inhalând parcă o nouă serie de amintiri.
“Eu m-am născut imediat după nunta părinților mei. După absolvirea facultății, mama nu putea fi angajată nici într-un teatru din cauza că era japoneză, iar tata nici atât. Avea nevastă japoneză. După doi ani de încercări, părinții tatei, adică bunicii mei de pe linia chinezească, au început să-l convingă pe tata s-o lase pe mama. Tata o iubea foarte mult, nu putea să existe nicio clipă fără ea. Era ca un copil mare și mamei tare îi plăcea că este așa.
Prânzurile și cinele noastre erau tot mai modeste, iar mama de câte ori vorbea cu bunica ei la telefon plângea. De la un timp tata se shimbase brusc. Era chemat în fiecare zi undeva de unde se întorcea cu un sentiment de om vinovat. Într-o dimineață tata a luat bagajul mamei și pe mine în brațe și ne-a petrecut la aeroport. Noi ne-am mutat cu mama în Japonia, iar el a rămas la Beijing, urma să vină mai târziu. Înflorea sakura. De atunci nu l-am mai văzut niciodată.
Mama se usca văzând cu ochii, suferea mult despărțirea de tata. A murit peste trei ani, iar pe mine m-a înfiat unchiul Shiga care era stabilit de mulți ani la New York și care avea un sushi-bar în Manhattan. Ziua mergeam la școală, iar serile îl asistam pe unchiul meu la bucătărie.
Îmi plăcea foarte mult să aduc platourile cu sushi la mesele clienților și să torn sake-ul cald în păhăruțele de ceramică. Mirosul acestei băuturi mă ducea undeva departe. În asemenea momente mi se făcea un dor teribil de mama, dar și de tata.
Când am împlinit 25 de ani am hotărât să merg în China să-l caut. Am ajuns la Beijing la sfârșitul verii și m-am angajat la o școală. Predam engleza la clasele mici. Bunicii mei m-au primit foarte rece. Am mers la ei cu o colegă care m-a ajutat să traducă. Tata murise câțiva ani în urmă de alcoolism. Într-o duminică bunicul m-a dus la cimitirul central și mi-a arătat mormântul lui. Când a plecat a zis că nu e bine să mai vin pe la ei pentru că sunt Omul Banană.
La școala unde lucram am întâlnit-o pe Xiao, o profesoară de pian de care m-am îndrăgostit. Era prima dată când trăiam un asemenea sentiment. Eram foarte fericiți împreună. Alergam pe ulițele orașului vechi ținându-ne de mână, iar când găseam un adăpost ferit de ochii lumii ne ascundeam și ne sărutam îndelung. Zicea că mă va iubi toată viața. O credeam și eram gata să fac orice ca acest lucru să se întâmple. Era în viața mea ca aerul. Nu puteam trăi o clipă fără ea.
Într-o zi a dispărut foarte neașteptat. Mi-a lăsat un bilețel la școală pe care scria “Nu ne mai putem vedea. Suntem foate diferiți. Ești Omul Banană”. Nu a mai venit la școală. Am căutat-o mult, dar în zadar. Am suferit tare din cauza acestei despărțiri. Primăvara am sădit un copac de sakura la mormântul tatălui și am revenit la New York.
În timpul crizei, unchiul Shiga a cedat sushi-barul că nu mai putea să plătească chiria și era și destul de bătrân. S-a înțeles cu tata lui David să mutăm mica noastră afacere la ei în magazin. Au fost colegi la cursurile de engleză pentru emigranți mulți ani în urmă și au rămas prieteni. Uite acum sunt aici. Muncesc și am grijă de unchiul Shiga. Într-o zi l-am întrebat ce înseamnă Omul Banană? A zâmbit și mi-a spus cu o voce blândă ca și cum i-ar explica unui copil care abia începe să înțeleagă viața.
“Omul Banană ești tu. Galben pe dinafară și alb pe dinăuntru. Așa suntem noi porecliți în țările noastre și neiubiți din cauza asta pentru că la piele suntem ca ei galbeni, iar în interior, albi, adică suntem americani. Ești ca ei, dar foarte diferit, asta sunt și eu, Omul Banană”.
În pauză vin aici, pun muzica pe care o ascultam împreună cu Xiao și mă gândesc la ea. Încă o mai iubesc.”
Peter a dat muzica la maximum, a rezemat capul de perete și a închis ochii. Era undeva departe în lumea lui. M-am ridicat și l-am lăsat să plutească visând…
Mi-am scos sacoul alb, m-am uitat încă o dată la locul unde mi-am lăsat câteva săptămâni din viață, l-am îmbrățișat pe Shliomi și am ieșit. Părăsirile sunt umane doar dacă altă cale de existență nu există.
Mergeam spre casă parcurgând pentru ultima dată acest drum chinuitor, iar în suflet purtam povestea Omului Banană. Oare dacă Blonda Indiferentă ar fi să-mi lase un bilet pe scaunul galben din vagonul 15 al metroului de pe linia albastră cu ce fruct m-ar asemăna?
În seara aia hotărâsem să reiau fumatul. Îmi cumpărasem un pachet de țigări și o pungă de struguri. Fumam, iar după fiecare țigară mâncam două bobițe. Avea un gust misterios această combinație. Oboseala părăsea treptat sufletul meu chinuit, iar în locul ei revenea nesăbuita dorință de a regăsi sunetul de harpă.
Fumam lungit în pat și mă gândeam la cireșul din grădina mamei. Oare cum va înflori anul acesta?
Citiţi şi
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Cea mai fabuloasă perioadă a anului — Venus a ajuns în Taur
Nu, nu toate femeile sunt c_rve. Unele sunt gheișe, hetaire, curtezane
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
