Am început să povestim tot felul de chestii. Eu vorbeam mult și probabil eram greu de urmărit, chiar dacă între timp conduceam, nu îmi tăcea gura o clipă. Vezi dealul ăla? Râpa aia? Sub ea e monumentul de la Oarba de Mureș.
Știu, spunea ea. Acolo și-a pierdut un picior un unchi de-al mamei, îi spun, pe asta n-o mai știi. Știu, spune ea, mi-ai spus. Ți-am spus? Când ți-am spus, când? Noi doi am stat de vorbă pe un chat, încă o dată la o cafea, când naiba ți-am spus eu de unchiul mamei care și-a pierdut un picior la Oarba de Mureș?!
Mi-ai spus, dar mai spune odată, mai spune odată, se întinde ea, somnoroasă, în dreapta. Hai, mai spune odată.
A adormit în timp ce îi spuneam ceva despre Rupea, după ce încercasem să opresc la Sighișoara, să bem o cafea. Nu opri, spune ea, te rog nu opri. Era foarte fermă. Aproape acută în ton și pe o notă înaltă. Nu vrei cafea? Ba vreau cafea, dar nu în Sighișoara. E prea romantic. Cliché. Mi-e greață.
Mi-a luat mult timp să înțeleg că nu îi era atât greață, cât frică.
A trebuit sa tac țiuitor și să compensez mișcând mult din piciorul stâng, până la Brașov. Aici vrei cafea? A zâmbit: da, aici vreau cafea. S-a întors către mine, după ce stătuse întoarsă pe jumătate cu spatele, dormind cu genunchii strânși sub bărbie, desculță, pe scaunul puțin lăsat pe spate, alunecându-i puțin tricoul în sus la fiecare curbă luată în Pădurea Bogății. Cu stânga învârteam volanul, cu dreapta trasam infinituri la doar doi centimetri de șoldurile ei, de coloana ei ivită prin piele ca o spinare retușată de șopârlă, de omoplații ei ascuțiți și ceafă.
Mi-a luat mult timp să înțeleg că nu dormise și ce luasem eu drept mișcări în somn erau unduiri sub căldura palmei mele, atât de aproape de piele.
Am băut cafeaua tăcut, a fost rândul ei să vorbească. Nu am ascultat o clipă ce spunea, pentru că era doar o înșiruire de cuvinte modulată peste o melodie cu un ritm amețitor. Ascultam muzica fără să urmăresc versurile, mi se rostogolea pe creștet și îmi zburlea părul de pe antebrațe. Am vărsat jumătate din cafea pe masă. Hai să mergem a spus zâmbind, hai să mergem, văd că nu ești atent.
Sunt foarte atent, foarte atent! Și într-adevăr, zbârnâiam de atenție. Fremătam de atenție. Îmi tremurau mâinile de atenție.
Am ajuns, seara, în București.
Am lăsat-o la un prieten, în fața unui bloc anonim. I-am scos bagajul mic (o geantă, în care însă ca orice femeie știe să îndese nemărginirea) și m-a sărutat pe obraz. Mulțumesc. Pentru puțin, aveam oricum drum încoace, știi doar.
Am urcat înapoi în mașină și i-am făcut cu mâna. Era ceață. Era frig și era ceață.
Am mers două străzi și am oprit, mi-am pus capul pe volan și am stat așa vreo jumătate de ceas. Poate mai mult. Până m-a luat frigul și am pornit spre hotel, tremurând din toate încheieturile.
Mi-a luat mult, mult timp până să aflu că nu era acolo în blocul ăla nici un prieten și că a dormit pe o banchetă în Gara de Nord, ținându-și geanta, îngrozită de fauna nopții bucureștene, strânsă în brațe. În timp ce ațipea, se gândea cât e de urâtă, cât e de cretină, cat e de plictisitoare și cât e de idioată să vină sute de kilometri cu cineva care nu a fost decât politicos și ea a înțeles cumva, din cine stie ce priviri, altceva. Ce speranță. Ce umilință.
În timp ce ațipea, îmi turnam un pahar de bere, spunându-mi cât de tâmpit pot fi și cum m-am făcut de râs în fața ei, atât de frumoasă, atât de felină, atât de deșteaptă, atât de politicoasă, ascultându-mi toate tâmpeniile aseptice și prudente în drum către acel prieten, poate iubit, poate tânăr și vesel, poate. Poate. Ce speranță. Ce umilință.
Citiţi şi
Cea mai fabuloasă perioadă a anului — Venus a ajuns în Taur
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Șarmul, charisma și flerul – între lumină autentică și umbre relaționale
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
