Un bărbat căruia i se cuvin toate femeile din lume

Andrei Crăciun

7 July 2014

Andrei Crăciun“New York Times” a publicat, nu demult, sub semnătura lui John Wray, un articol intitulat “I’m the real Nick Cave“. Este unul dintre rarele articole de ziar care s-ar cuveni recenzat, dar nu va fi. Nu există în România, astăzi, niciun ziarist capabil să scrie un așa articol, nici măcar recenzia unuia așa articol. E o realitate – există unele limite. Să nu le forțăm.

Îl urmăresc pe Nick Cave de ani de zile – găsesc în el una dintre rarele conjuncții fericite între un public larg și un artist căruia i se conferă și statutul de vedetă. Sunt foarte rare asemenea întâmplări, majoritatea având loc în spațiul anglo-saxon, din motive pe care le voi detalia, poate, altădată. Se bucură de o asemenea șansă unii actori, câțiva scriitori, puține staruri rock.

Iar acest bărbat australian ajuns deja la 56 de ani, cu chipul, așa cum singur a constatat, pe jumătate perfect, pe jumătate imposibil, este excepțional în tot ceea ce obișnuiește să facă. Nu s-a inventat încă o meserie care să-l cuprindă. Este un bun actor, este și un bun cântăreț, este încă un și mai bun scriitor și așa mai departe. Nick Cave a știut să extragă din formidabila sa viață (n-o rezum, o găsiți, mai bine, în New York Times) acele sensuri la care doar poeții ajung. Mărturisesc: aștept să văd filmul său, “20.000 de zile pe pământ”, ca pe o necesară, deși pasageră, post-Apocalipsă.

Nick Cave

sursa foto: New York Times

Nick Cave e în stare să facă din umbrele sale, din exercițiul solitar al masturbării violente, din moartea tatălui, din anii de jafuri, din heroină, din înclinația spre gotic, post-gotic și sirene, o tulburătoare simfonie pentru om.

Nick Cave înaintea oricui ar trebui divinizat de femei. Nici măcar marele tenisman Roger Federer perfectul, tăcutul, tată de familie al mai multor gemeni, nu merită, cred, această cinste, cuvenită îndeobște zeilor demenți. Nick Cave are și el gemenii săi, a fost paradoxal, firește, și în iubire.

Ați citit “Moartea lui Bunny Munro”? Dumnezeule, ce splendidă demență! Nu cunosc niciun alt om care să scrie despre irezistibila dorință a unui bărbat de a-i plăti tribut lui Onan chiar la funeraliile soției și care să nu fie, scriind asta, nici obscen, nici patetic, nici ridicol. “Moartea lui Bunny Munro” pare, uneori, un imn de slavă închinat vaginului lui Kylie Minogue. Nu este sau nu este doar atât. Este expresia unei melancolii feroce pentru care femeile ar trebui, măcar în gând, să ucidă.

Da, dacă ar trebui să existe un singur bărbat căruia să i se cuvină, el este acela: el, Nick Cave, tot mai aproape de bătrânețe, el, care își mișcă trunchiul întocmai ca pe o trestie, această trestie în costume tăiate amplu, acest domn ciudat cu privire adâncă, trădând o tulburare obsesiv-compulsivă, poate chiar și o mai discretă paranoia. Da, el este singurul de pe pământ care și-a dus orizonul mai departe decât au îndrăznit toți cei din trecut, din vremea marilor descoperiri geografice și sufletești. În felul său dezordonat și nebun, e un erou.



Citiţi şi

România nu moare

Moartea Lui, învierea noastră

Femeile nu se simt nici femei pe deplin, dar nici bărbați perfecți nu pot ajunge

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,717 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro