Acum ceva ani, să tot fie câteva secole înainte de Hristos, am fost şi eu student. Unul din acei studenţi care, în generală, a studiat rusa (plus engleza) şi care, ajuns student, a fost repartizat la clasele de franceză pentru începători.
Aici am cunoscut-o pe profesoara de franceză, care, în acea perioadă, să tot fi avut vreo 32-33 de ani. Era nemăritată şi arăta cum îmi închipuiam eu că ar trebui să arate o franţuzoaică: brunetă, cu ochii negri, minionă şi foarte delicată. De multe ori, purta o beretă aşezată într-o parte, ce îi dădea un aer cochet. Era, dacă vreţi mai exact, un fel de Juliette Binoche, variantă românească, şi arăta, cum zicea Tennyson despre Maud, “scăldată în lumina… graţiei”.
La cursuri, nu prea învăţam noi cine ştie ce franceză, nu pentru că profesoara nu şi-ar fi dorit şi nu ar fi încercat, ci pentru că nu avea cu cine. Orice curs se transforma într-un flirt patetic. Nemăritată fiind, făceam pe interesanţii cu glume de doi bani şi o întrebam vrute şi nevrute (evident, în română). Doar câţiva din grupă urlau să conjugăm verbe (aveam şi din ăştia; nişte fiinţe odioase). Întrucât odioşii erau minoritari şi nu au reuşit niciodată să-şi impună agenda lor de tocilari, nici eu nu am reuşit să învăţ cine ştie ce franceză, deşi franceza, cred, sună mai frumos ca oricare altă limbă, iar când întâlnesc români ce stăpânesc această limbă, sau care şi-au făcut studiile într-o ţară francofonă, încremenesc în admiraţie.
En fin…
Avansurilor noastre stupide şi, în acelaşi timp, respectuoase – ea era, la urma urmei, profesoară, noi, doar studenţi – le răspundea cu umor şi ironie. Nu am cunoscut o altă femeie care să ne pună la punct, când ne dădeam cocoşi, cu mai multă fineţe şi nonşalanţă. Era de-a noastră şi, în acelaşi timp, juca în altă ligă şi sporovăia cu noi aşa cum s-ar amuza Messi, la un meci caritabil, cu echipa Stelei. Ce îmi mai plăcea la ea era pasiunea pe care o avea pentru film. Mergea des la cinematecă, cunoştea toţi marii regizori şi actori europeni (cinematograful american nu îl agrea, considerându-l prea comercial) şi toate marile filme de la Lumière încoace. Faptul că îl plăcea pe Alain Delon – deşi îl prefera pe Marcelo Mastroiani – m-a împins să-i admir şi mai mult gusturile.
Locuia în acelaşi cămin cu noi. Nimeni nu ştia dacă are vreun prieten ori ba, deşi speculaţii făceam cu duiumul. Personal, niciunul din papiţoii asupra cărora ne dădeam cu presupusul nu mi se părea a fi demn de ea, mai ales profesorii din facultate. Iubitul ei, ori soţul, trebuia să fie un tip foarte inteligent, cult şi să arate mişto, adică să fi fost un Sartre sau Malraux din punct de vedere intelectual, dar charismatic precum Daniel Auteuil sau Olivier Martinez. Niciunul din prezumtivii ei iubiţi nu se ridica, în capul meu, la acest nivel.
Şi cert e că nimeni nu a zărit-o vreodată cu cineva.
După ce am terminat facultatea, nu am mai întâlnit-o. Când mă revedeam cu colegii, unul din subiecte era, evident, “profa de franceză”, dar toţi dădeam din umeri când căutam să aflăm ce s-a întâmplat cu ea.
Până ce…
Acum o săptămână trebuia să mă văd cu cineva şi, cum socoteala de acasă rareori se potriveşte cu cea de la oraş, am realizat că ajung prea devreme la destinaţie. Aşa că am lăsat maşina undeva la Romană şi mi-am continuat drumul pe jos. Când am ajuns la cinema “Elvira Popescu”, m-am oprit să văd ce filme mai rulează. Doar aveam timp berechet.
Cum citeam eu ca un gâgă programul – “Elvira Popescu” e complet atipic în comparaţie cu restul cinematografelor din Bucureşti; aici rareori rulează blockbuster-uri şi, dacă vrei să vezi un film european sau asiatic de calitate, e locul cel mai potrivit –, cine iese pe poarta de la intrarea în clădirea ce adăpostea sala, cine dacă nu profesoara mea de franceză?
Arăta neschimbată, aşa cum poate arăta o persoană pe care nu ai mai întâlnit-o o bună bucată de vreme. Părul îi albise întrucâtva, era îmbrăcată toată în negru şi, spre bucuria mea, încă mai purta o beretă aşezată ştrengăreşte într-o parte. Avea un aer mai grav, dar în ochi îi juca aceeaşi lucire ironică şi blândă de odinioară şi îmi amintea la fel de mult de Juliette Binoche. Era însoţită de o femeie şi mergeau braţ la braţ.
A trecut pe lângă mine şi am privit-o cu coada ochiului. După câteva secunde, mi-a venit să alerg după ea şi să o salut, să o întreb dacă îşi mai amintea cum, acum mulţi ani… Am renunţat.
Într-un anume fel, arăta la fel de singură ca atunci când am cunoscut-o în facultate. Probabil nu se măritase şi probabil nu avea copii. Sau poate mă înşel.
Privind-o cum se îndepărta, cu pas domol, înspre Romană, surpriza revederii s-a preschimbat încet într-o tristeţe amestecată cu furie. Ca atunci când asişti neputincios la un eveniment revoltător asupra căruia nu poţi interveni deloc. Ca atunci când observi nedreptatea şi absurdul bătându-şi joc de oamenii cei mai speciali pe care i-ai cunoscut. Ca atunci când observi că dragostea e refuzată celor care o merită cel mai mult.
Poate mă înşel.
Uneori, îţi doreşti să te înşeli din tot sufletul.
Mihnea există virtual doar AICI.
Și tu poți scrie pe Catchy! ?
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Călătoriile mele, de la Bari la Alicante
Nu poți vindeca trupul separat de minte. Legătura traumă-boală
“Doamne, nu am înțeles niciodată de ce. Acum înțeleg”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
