Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Vreau să-ți intru în sânge, pricepi?

9 January 2020

V-ați întrebat vreodată ce ne face pe noi, ca femei, să tremurăm, să visăm și să ne simțim dorite? Ce ne înaltă și ne dă curaj? Ce ne face să înflorim când am trecut de adolescență? Fix capacitatea aia a bărbatului de a vedea extraordinarul în ceva comun, de a “te vrea pe tine anume”. Iubirea aia pasională, în care chiar dacă ești o muritoare de rând, ștearsă poate, el te vede și te vrea tocmai pe tine.

Ne plac intensitățile, iubirile duse la extrem, ne plac pericolele și pasiunile mistuitoare, ne plac cuvintele tari care ne fac pielea ca de găină și ideea de a fi iubite total, profund, de a aparține cuiva la un nivel nemaivăzut, nemaîntalnit. Ne place extazul atât de tare, cât ne place și agonia de după.

Ne place senzualitatea remarcată și evidențiată de bărbat, ne plac remarcele de finețe, ne place ideea de abandon total într-o iubire puternică, unică și incontestabilă.

Îmi amintesc replica celebră din “Invitație la vals” a lui Drumeș, în care el îi spunea ei “Vreau să-ți intru în sânge, pricepi?”. Am remarcat-o din adolescență și încă mă mai face să zâmbesc melancolic și acum când mi-o amintesc. Cât de important e să fii iubit o dată în viață așa cum trebuie, cu toată dăruirea din lume, cu tot riscul de a o lua de la 0, de a pierde controlul, de “a fi frica cuiva, puternică, adâncă”.

Câtă artă, câtă simțire și câtă dorință trebuie să existe într-o relație cât să satisfacă atâta nevoie de iubire, de trăire, de pasiune.  Cât ne plac limitele depășite ușor forțat, cât ne place interzisul, imoralul și toate cele care ne provoacă emoții puternice. Cât alergăm după o viață liniștită, un mers normal al lucrurilor, o intrare în “rândul lumii” și cât sperăm apoi să vină cineva să ne smulgă efectiv din banalitatea acelor zile și să dea un sens neliniștii provocate de predictibilitatea zilei de mâine.

Câtă nevoie avem să ne intre cineva “sub piele” atât de adânc cât să mai simțim o dată cum ne curge viață prin vene, să mai simțim iubirea aia de care știm că nu va fi acolo la bătrânețe, însă o să o purtăm în suflet mereu. Sunt așa iubiri de e păcat să le închei în banalitatea vieții în doi. Iubiri de le trăiești o dată în viață, iubiri în care te abandonezi voluntar, iubiri în care nu-ți cauți scuze sau explicații, în care vrei răspunsuri abia la sfârșit, sunt iubiri ce le trăiești cu toți porii, iubiri ce te marchează pe viață.

Sunt iubirile libere de compromis, iubirile fară așteptări, declarative cel puțin, sunt iubirile trăite intens, pe fugă, încheiate într-o gară, într-un aeroport sau într-un hotel. Sunt acele iubiri care nu-și au capătul, care nu se consumă de tot, care se sfârșesc brusc și nu alunecă în plictis, sunt acele iubiri care după ce s-au încheiat, mai tresari câțiva ani la un parfum de piele,  mai auzi câteva șoapte în ureche în nopțile albe, mai cauți aceleași gesturi în fiecare străin nou apărut în viața ta, mai zâmbești nostalgic la vreo glumă auzită cândva sau încă iți mai auzi buzele sarutandu-i gatul.

Sunt iubiri mistuitoare, dar șlefuitoare, sunt acele iubiri care te definesc ca om, ca femeie, ca bărbat, ca suflet, ca individ și sunt iubirile de care fiecare dintre noi are atâta nevoie să le simtă măcar o dată în viață.

Guest post by Denisa Ion 

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Bucureștiul dispărut

Mi-e dor de tine, dar nu mai pot cu tine

Încă sunt pe plus

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. Flores / 11 January 2020 5:57

    Ea ii spunea lui “Vreau sa-ti intru in sange, pricepi?”..

    0
    1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro