Pînă cînd moartea ne va despărţi

Petronela Rotar

2 April 2014

Petronela RotarAveam 16 ani cînd l-am cunoscut şi era cel mai mişto tip de la noi din liceu. Venise din Germania, asculta muzici deştepte şi îi bubuia capul de inteligent şi cool ce era. Voia să se facă regizor. De la el am aflat, toată gaşca, despre Tarantino şi Jarmusch şi Von Trier şi Wenders şi Kusturica şi de Greenaway. La noi acasă, în anul dinante de accident, se făceau cinemateci de artă, unde casetele noastre video rulau continuu pînă învăţaserăm zeci de replici din Underground, de exemplu, pe de rost, în original. Sigur, el studiase în capitală, era mai cu moţ decît noi toţi. Era pe vremea de dinaintea internetului, cînd mă suna prin centrală la un telefon al unui vecin şi printre suspine se mai auzea la răstimpuri regulate vocea metalică şi iritantă a centralistei: „Alooo, aloo, Satu-noul, vorbiţi? Bine!“

17 iulie 98. Mai puţin de o lună pînă la data la care stabiliserăm să ne cununăm, împotriva voinţei părinţilor lui, care mă urau de cînd mă adusese prima dată acasă şi de care mă ascunsese ani în şir. Locuiam la ai mei, căci bunicul lui care ne iubea ne dăduse nouă casa lui să ne mutăm şi ne mutaserăm mai aproape cît dura renovarea.

Azi îmi spun că aşa trebuia să fie.

Aşadar, urma să ne căsătorim peste 3 săptămâni. Peste 10 zile, fiica noastră împlinea un an. Se împlineau 7 de când îl iubeam şi el ar fi împlinit 24. Au trecut 15 ani de atunci. Viaţa mea în cifre goale şi (ne)împliniri.

A doua zi trebuia să plecăm la mare. Mi-a trimis vorbă că ajunge târziu acasă, să nu îl aştept. M-am culcat. Mi-am luat romerganul – aveam o alergie de două zile, pe tot corpul. Am adormit instantaneu, efectul siropului. La miezul nopţii, tata m-a întrebat dacă nu vreau să mergem după el. Am zis că nu, că va veni când va termina ce avea de făcut. Nu am avut nicio premoniţie. Nici măcar un gând, aşa cum eşti sigur că ai avea. La 6 dimineaţa a sunat ceasul, să îl trezească. L-am oprit. Locul de lângă mine era gol. Cred că m-am înfuriat puţin: nenorocitul, nu a venit acasă! Am adormit la loc. Trebuie că se făcuse 8 cînd am auzit tînguiala. Am ieşit, buimacă. Nici atunci nu am bănuit nimic. În holul de la intrarea în casă o babă, mama, bunica. Mi-au zis că a avut accident. Mi l-am imaginat înjurînd gros, lîngă maşina stricată care trebuia să ne ducă la mare a doua zi. I-am zis mamei că mă duc acolo. A încercat să mă oprească.Ne-am urcat în maşina lui tata. Ştiau cu toţii, nimeni nu a zis nimic. M-au lăsat să ajung acolo, să văd cu ochii mei. Pe drum, mama a încercat să mă „pregătească“: „Trebuie să te aştepţi la orice, poate fi şi mort.“

Îmi amintesc. Eram pe locul din dreapta spate, mă uitam pe geam la plopii care se succedau, tîc, tîc, tîc. Am încercat să fac un efort, să îmi imaginez viaţa fără el, cu el mort. Nu am putut. M-am scuturat de imaginea rea.

Apoi am văzut maşina, proptită în copacul ăla. Tata a oprit, am alergat către maşină. El era la volan, cu capul căzut, ca într-un gest de neputinţă. Ta-su, lângă. M-am apropiat încet. Omul îmbătrînise brusc, iar chipul lui era stană de piatră, privirea golită de orice scânteie de viaţă. Atunci am ştiut. Am bâguit: nu a murit, nu? Nu, a răspuns. Am fugit către maşină. Din partea asta, cum alergam, părea că acum îşi lăsase capul pe volan.

Wait…cut, cut, cut, cut. this is a fucking joke, right?!

Seara, pe uşă a intrat prietena mea de atunci, moartă şi ea pentru mine astăzi. Mi-a zis că ceva se schimbase iremediabil în privirea mea şi că niciodată, nici în anii din urmă, acel ceva nu a mai dispărut. A stat cu mine zi şi noapte până totul s-a terminat. Circul de înmormântare pus în scenă de ai lui. Am cules împreună mentă proaspătă din grădină şi i-am pus-o în sicriu, să nu mai miroasă atît de tare. M-a ţinut cînd am leşinat, prima dată când l-am văzut întins în coşciug. A suportat încleştările mele în braţele ei de cîte ori câte o babă intra în camera mortului şi începea să bocească în gura mare. M-a mângâiat şi m-a ţinut în braţe, a plâns cu mine. Înmormîntarea mi-o amintesc vag. Era mijloc de iulie, soare arzător. Îl scoseseră în curte, sub nucul unde băuse cu prietenii toată primăvara şi începutul de vară. Curtea era plină, peste 500 de oameni. Mă uitam năucită la ei, la popii de la capul lui. Mă gândeam doar că toţi au venit, îl plâng puţin, apoi se întorc acasă, la vieţile lor care se vor relua fiecare de unde le lăsaseră. numai eu nu. Cîţiva viermi îi ieşeau din orbită, coborau spre nas. Viermi pe faţa lui. Viermi. Mort, nu semăna cu el. Se zdrobise într-un asemenea hal încît întreagă osatura îi era deformată şi era foarte greu de recunoscut. Numai mâinile, mâinile erau ale lui. Îi priveam mâinile, apoi din nou faţa înverzită de căldură, iar mâinile. Slujba nu se mai termina, un popă bolborosea ceva că ar fi murit fiindcă nu mergea la biserică, lumânările se înmuiaseră în soare, mă ţineam de prietena mea, aproape de leşin.Apoi au închis sicriul, au bătut cuiele, poc, poc, poc. Nu aveam să îl mai văd niciodată. Tot drumul, lung, până la groapă, m-am ţinut de lemnul rece al coşciugului lui, să nu mă prăbuşesc. Apoi am auzit bulgării de pământ cum cădeau cu un zgomot sec peste el.

Dragoş ar fi trebuit înmormîntat cu Tom Waits si Doors. În loc de asta, pe mormînt i-au pus o cruce kitschoasă de marmură neagră şi l-au pecetluit cu lespezi grele, de beton.

După înmormântare, ai lui m-au chemat şi mi-au zis că vor trece să ia toate lucrurile lui de la mine. Şi să îmi văd de viaţă, cu copilul, să nu aştept nimic de la ei. Nici nu aşteptam. De altfel, nu ne-au ajutat cu nimic, niciodată. Pe fiica noastră au cerut să o vadă abia după ce a împlinit cinci ani. Deşi mă împotriveam în mine organic, am dus-o, cu dinţii strepeziţi de silă şi oroare. La început s-a dus pe la ei, de două ori pe an. Deja se născuse soră-sa şi îi plăcea să meargă în vila luxoasă şi să fie răsfăţată cu lucruri şi atenţie. Imediat ce a crescut, nu a mai vrut să meargă acolo. Nici măcar ca să primească lucruri pe care eu nu aveam bani să i le iau. „Mama, ăştia nici nu ştiu cînd e ziua mea, nu vezi ce prefăcuţi sunt? Nu mă mai duce acolo.“ Nu am mai dus-o. Pe umăr, Dragoş avea un tribal, tatuat în anii de Bucureşti. Mă îmboldise şi pe mine să-mi fac unul. „Mersi, dar nu, mersi“, îi zisesem, „de ce mi-aş face rău singură?“ Printre pozele în care căutam febril după înmormîntare am găsit-o pe una în care se vedea binişor tatuajul. „O să mă tatuez cu spinul lui Dragoş“, i-am spus mamei. A zis că o să mă renege, că numai puşcăriaşii au tatuaje. Ce o să zică lumea, satul. Să nu cumva să faci una ca asta. M-am dus cu poza la tizul şi prietenul lui, artist tatuator. „Fă-mi spinul ăsta pe omoplat.“ De 3 ori mi l-a bătut, dar nu am simţit, anesteziată de durere cum eram. Mamei nu i-am spus, l-am ascuns ani în şir. Ce nu ştii nu îţi face rău. Am purtat haine care să-l ascundă iar, în cele din urmă, cînd l-a văzut, s-a prefăcut că nu e acolo. Nu am vorbit niciodată despre el.

Petra tatuaj

După moarte, l-am sanctificat. Mi-am umplut camera de mii de poze cu el, i-am ascultat muzica, purtat hainele, crescut copilul, respectat prietenii, cinstit memoria. Câteva săptămâni după ce a murit, nu am putut dormi singură. Camera, patul pe care le împărţisem ultimele luni mă înspăimântau. Îi simţeam prezenţa, dar nu era protectoare. Simţeam că s-a transformat în ceva care îmi scapă, ceva despre care nu ştiu nimic. Prietenii lui au dispărut. Şi ai mei. Am rămas singură cu copilul meu, cufundată în gânduri despre moarte şi într-o dorinţă atroce de a mă vindeca de durerea care mă paraliza. Doi ani nu mi-i amintesc decît în imagini blurate. Gheruţa care mă sufoca nu pleca din coşul pieptului, realitatea nu se modifica. Iar peste toate, imaginea lui se mărea, se lăbărţa, prindea dimensiuni apocalipitice. Şi era Iisus şi Jim Morrison şi Elvis Presley şi Che Guevara şi Edgar Allan Poe. Visam că o să mor văduva lui, că nu o să mai fiu a nimănui, niciodată. M-am înfierat, cu tatuajul lui ca să fie clar că aparţin cuiva, în felul în care sunt înfierate vitele de către proprietar. Umbra lui s-a întins peste tot, ca o aripă neagră. Ani în şir nu am fost eu, am fost femeia lui, văduva lui, fantoma lui. A lui, nu a mea.

Femeia de azi cu spate înflorit s-ar duce la femeiuşca aia înspăimîntător de slabă, cheală, cu arsură proaspătă pe omoplatul drept şi de lacrimi pe obraji, chircită în pat, şi i-ar spune că o să treacă durerea aia năprasnică. Că nu o să o omoare, ci o s-o facă mai puternică. Că va uita, deşi va mai ustura, la răstimpuri. Că din spinul ei uscat va înflori un copac multicolor, ale cărui rădăcini vor fi adânc de tot înfipte. Că într-o zi, coşmarul pe care îl trăieşte acum se va simţi ca o altă existenţă, foarte îndepărtată. Că chipul lui Dragoş se va estompa, odată cu dorul şi doar cu efort îşi va mai putea aminti cum arată, iar când se va întâmpla asta, va fi citit suficient despre mecanismele creierului ca să nu se mai simtă vinovată. Că va mai iubi şi va mai sîngera, dar uite, 15 ani mai tîrziu, va fi femeia asta, încă tânără şi extraordinar de vie. Că va mai zace încovrigată plângând deznădăjduit şi în alte dăţi, din cauza altor bărbaţi, vii, dar într-un fel mai morţi decît el, dar se va ridica de fiecare dată pentru a se prăbuşi din nou. Că va plînge şi de fericire, infinit mai puţin, dar va plînge. Cu lacrimi mari şi sărate, de rotundul bucuriei şi preaplinul de a se şti iubită. Că va dormi mai mult singură, dar atunci cînd nu, vor fi nopţi intense, fără gustul sălciu al obişnuinţei şi indiferenţei. Că va greşi faţă de copiii ei, căci puiului de la capătul patului unde zace ca un sac de oase obosite i se va mai alătura încă unul, dar pînă la urmă va face o treabă bună. Că va fi foarte mult mamă, dar nu mai puţin femeie. Că va fi uneori cumplit de greu, dar în niciun caz imposibil, însă nu va face compromisuri, de la principiile pe care nu le are încă, niciodată. Că va citi de o mie de ori mai multe cărţi decît până acum, că va vedea de o sută de ori mai multe filme şi va asculta infinit mai multă muzică, dar asta nu o va face să se simtă mai deşteaptă, cum crede acum. Că va stârni pasiuni uriaşe, ură şi invidie, că va fi desfiinţată uneori, călcată în picioare alteori, vânată, urmărită, rănită, uitată, minţită, înşelată, hăituită, lăsată pe-afară, dar şi mângâiată, iubită neverosimil, ajutată, consolată. Că peste ani va învăţa să se cunoască şi să se iubească, imperfectă cum se va găsi. Că va înţelege şi se va înţelege. Va accepta şi se va accepta. Va ierta şi se va ierta. Că va mai dansa, uneori la volan, alteori pe stradă sau în magazine, că va cânta în gura mare, fără oprelişti şi teama de ridicol. Că va rîde în hohote iar. Că va lua hotărâri de neacceptat acum, cum ar fi aceea să nu plece niciodată la Bucureşti să se căpătuiască, ca toţi ceilalţi, deşi va fi chemată, sau să nu mai mănînce carne. Că spinul care-i împunge omoplatul va deveni, uşor, un copac minunat colorat ce va înflori odată cu femeia din ea, iar culorile vor îmbrăţişa cicatricile, înăuntru şi-afară, iar suprapunerea nu le va şterge, dar le va înfrumuseţa nespus, căci ea, femeia de atunci, va fi suma lor, a cicatricilor, dar şi a culorilor. I-ar spune că nici peste cinşpe ani nu va fi vreo mare scriitoare, ci doar o amărâtă de jurnalistă lipsită de orgolii, care mâzgăleşte într-un spaţiu pe care ea nici nu şi-l poate imagina acum, cînd oamenii scriu doar pe hârtie. Că se va băga în pat tot singură, dar foarte împăcată şi senină, căci îşi va fi ucis toţi demonii, rând pe rînd. Că va avea puterea să rânjească în faţa fiecărui dezastru, drept în faţă, cu toţi dinţii, cu inima la vedere, cu nebunia pe care ţi-o dau încercările neomeneşti de a rămâne în viaţă şi dreaptă. Şi dreaptă. Şi că tatuajul ăla nu a fost niciodată despre el, ci despre ea. Despre mine.

Petronela Rotar poate fi găsită cu totul aici.

Iar cartea pe care cu toţii atât de mult o aşteptam poate fi cumpărată de azi de aici.



Citiţi şi

Și-a mai desfăcut picioarele o dată

A fost un accident

E timpul

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
69,737 views

Your tuppence

  1. Dorel din orasul Ferentari / 27 February 2015 21:33

    Candva,o doamna autoare ce era luata la intrebari de cititori, a raspuns iritata: ..daca nu v-a placut povestea mea,nu o mai criticati!
    Am fost f. trist,eu… care crezusem ca citesc poverea de viata a cuiva,aflasem ca lecturasem doar rodul imaginatiei doamnei. Daca ceea ce tocmai am citit este doar o poveste,este draguta…Daca este reala,off,nu te poti intreba de ce D-zeu ofera unora frumusete,inteligenta,noroc..etc,adica totul,iar altora atat de multa tristete.

    Thumb up 2 Thumb down 1
    Reply
  2. mihaela lungu / 5 February 2015 15:58

    are tot:dragoste, ura, putinta, neputinta, viata, moarte, durere, fericire, si sublimul feminin…

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply
  3. Irina / 14 May 2014 11:37

    O femeie minunata, puternica!
    O lectie de viata.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  4. Care au fost cele mai viralizate subiecte in presa online si pe bloguri? (W14, 2014) / 7 April 2014 14:26

    […] Pina cind moartea ne va desparti – catchy.ro150 shares 143 comments 1662 likes 4 tw. trackbacks 736 tw. followers […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  5. the ãla / 4 April 2014 10:47

    ..si pentru ca ai invins moartea, iti pot spune doar atat: Doamne, da` vie mai esti!

    Thumb up 2 Thumb down 1
    Reply
  6. baixinho / 3 April 2014 16:38

    Hidden due to low comment rating. Click here to see.

    Poorly-rated. Like or Dislike: Thumb up 1 Thumb down 4
    Reply
  7. cat / 3 April 2014 15:46

    nu stiu,… e greu. nu, nu greu. imposibil de comentat.

    Thumb up 1 Thumb down 1
    Reply
  8. unbekant / 3 April 2014 3:16

    Parul scurt banuiesc ca la unele femei este un fel de accentuare exteriorizata a acelei persona .puternice. din interior. (evident, constientizez ca banuiala mea poate fi in acelasi timp si o elucubratie hazlie)
    Totusi De remarcat la aceste rinduri este procesarea durerii nu in ingerarea clasica si adoptata de masa larga a femeilor.Evitarea coliziunii pe cit posibil cu intensitatea durerii generate din sentimente,iar aceasta evitare aduce inevitabil in timp la o ipostaza mereu gri, acea de-a nu se mai putea vedea pe ele Insusi,beyond, si in alte ipostaze mai insorite,decit cea a durerii.

    Thumb up 2 Thumb down 3
    Reply
  9. RaduLeb / 2 April 2014 18:05

    Felicitări pentru articol și pentru viață! 🙂

    Thumb up 3 Thumb down 2
    Reply
  10. Bianca / 2 April 2014 18:02

    Buna, eu l-am cunoscut tot in liceu la 17 ani si dupa 9 ani impreuna, inainte de casatorie a murit de cancer. Aceeasi durere ma incearca si nu cred sa mai treaca vreodata…..

    Hot debate. What do you think? Thumb up 8 Thumb down 0
    Reply
  11. Marius Gavrila / 2 April 2014 15:51

    Ma gandesc mereu ca este mai bine pentru mine ca nu l-am mai vazut la fata pe fratele meu (avea capul invelit intr o punga si cu un prosop peste),mai bine sa mi l aduc aminte asa cum era el in viata la 30 ani cu o fetita de 3 anisori care il astepta acasa.Adevarul e ca accidentele de masina sunt foarte urate…mi e dor de el in fiecare zi…

    Thumb up 5 Thumb down 2
    Reply
  12. Eu,...El / 2 April 2014 14:09

    Petronela,…!!!

    Thumb up 2 Thumb down 2
    Reply
  13. Petronela Rotar: tatuajul de pe omoplat - acestblogdenervi / 2 April 2014 12:43

    […] Povestea, acum şi aici, click. […]

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 15 Thumb down 3
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro