Eram la Cati, prietena mea din copilărie. Plecasem puţin de acasă pentru că sor-mea îl aştepta pe prietenul ei, Johnny – mă rog, pe gagiu îl chema Ionel- un tip tare antipatic, pe care nu-l puteam înghiţi nici cu un vagon de lămâi. Ce nu-l înghiţeam eu, dar mama nu-l putea suferi cu nici un chip. De câte ori venea în vizită, îl pândea, doar-doar o face vreo gafă, să se ia de el.
Tocmai îi povesteam lui Cati toate astea, când îmi sună telefonul. Era mama, foarte impacientată, zicându-mi ca Johnny e obraznic şi că îi vorbeşte urât. Ieşim pe uşă val-vârtej şi în două minute eu şi Cati eram deja la mine acasă. N-am mai întrebat ce s-a întâmplat. L-am luat din prima:
-Măi, nemernicule, cum îţi permiţi?!
Cati, jap-jap, îi dă două palme peste ochi. Ăla zbiera că nu e vinovat cu nimic, mama îl făcea cu ou şi cu oţet, noi ţipam să iasă din casă iar pe sor-mea parcă o amuţise Dumnezeu. În fine, l-am dat pe tip afară şi am întrebat-o pe mama ce s-a întâmplat, iar ne-a spus că tipul îi furase ochiul de la aragaz. Am înţepenit.
-Ce?? De ce ar face cineva asta? a întrebat Cati.
-Cum de ce?! Ca să-şi bată joc de mine! a conchis mama, fără drept de apel.
Mă uitam la sor-mea, era distrusă, iar eu nu mai înţelegeam nimic. Am pus-o pe mama să ne facă o cafea, ca să ne liniştim şi să discutăm. Când mama a luat ibricul să ne pună de cafea, a înmărmurit. S-a uitat la noi, albă ca varul şi a îngăimat:
-Maică… Ochiul de la aragaz e lipit de fundul ibricului…
-Eşti de mare pricină! i-am zis şi am ieşit cu Cati pe uşă.
În urma noastră, sor-mea a izbucnit în plâns.
Autor: Valentina Negoiţă
Regulamentul concursului, aici.
Citiţi şi
Bucurii mici pentru mama, în fiecare zi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
