Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

17. De la mine n-a plecat niciodată un „du-te dracu’”, de la tine n-a plecat niciodata un „vaffanculo”

14 February 2018

Marietta DobrinNu-mi faci cadouri de Valentine’s Day și nici eu nu-ți fac, așa s-a nimerit, să fim alergici amândoi la sărbătorile programate. Mie singura sărbătoare care-mi place e Crăciunul, ție nici aia, ți se pare totul prea comercial, nicio autenticitate, nici în sentimente, nici în obiecte. Înțelegi că pe mine mă face fericită și nu comentezi, te adaptezi. Tu nu ai nicio treabă cu sărbătorile religioase, s-a întâmplat să fii catolic, dar crezi doar în tine și în puterea științei, a Universului. Asta nu te-a împiedicat, abia căsătoriți, să cauți cu mine o zi întreagă o biserică românească în care să aștept eu învierea Domnului. Acum, dacă mă gândesc bine, mi-ai dăruit două plante de Valentine’s Day, dar s-a nimerit, n-a fost intenționat. Una era o compoziție de mini-cactuși într-un vas de piatră vulcanică. Am rămas cu vasul, mini-cactușii am reușit să-i usuc. Celălalt e un ficus benjamin de care mi-am legat speranțele că o să trăiască cât o să trăim noi, de-aia mă stresează să-l îngrijesc, să fiu cu ochii pe el să nu i se întâmple ceva. De câteva ori, mi-ai dăruit bulbi de zambile în mini vase colorate și așteptam cu drag să înflorească, să umple toată casa cu parfumul lor primăvăratic. Acum, sinceră să fiu, după ce am citit nuvela Anei Barton, Glonțoaica, parcă am niște rețineri la zambile. 🙂

cuplu iubire respect

sursă foto: Rebloggy

Ieri ai fost să faci plinul de benzină, așa cum faci în fiecare duminică dimineața, în timp ce noi toți dormim. Ai intrat în magazinul vecin să-ți cumperi papuci și te-ai întors cu o geantă pentru mine. Una care-mi plăcuse, dar de care nu aveam nevoie, văzând numărul mare de exemplare cu care am umplut casa. Tachinându-te, te-am întrebat: e pentru ziua îndrăgostiților? „Nu știu, uită-te în calendar, vezi, ce sfânt e azi?” La cumpărături, de obicei merg eu, dar nu zici niciodată nu, dacă ești liber. Și când se întâmplă să mergi doar tu, vii mereu cu ceva dulce, că știi că nevastă-ta ar putea trăi o lună de zile închisă într-o cofetărie. Ne plac plimbările lungi, fără grabă, fără o destinație prestabilită.

Ești persoana cea mai sinceră și cea mai corectă pe are o cunosc, tradus în românește „ce-i în gușă și-n căpușă”, ai pus toate cărțile pe masă când ne-am căsătorit și la fel mi-ai cerut și mie, să spun ce vreau și ce nu vreau să se întâmple niciodată cu noi, cu viața noastră de cuplu. Nu ne-am jignit absolut niciodată, n-am aruncat cu vorbe care să ne rănească, pe care să le regretăm, de la mine n-a plecat niciodată un „du-te dracu’”, de la tine n-a plecat niciodata un „vaffanculo”, și asta spune multe despre noi, despre iubirea și respectul pe care îl nutrim unul pentru altul. Se zice că pasiunea e pasageră, că durează maxim doi-trei ani, apoi intervine afecțiunea, obișnuința. Probabil nu e regulă generală, că la noi încă nu s-a întâmplat, și n-au trecut decât 24 de ani. Mie, atingerea ușoară a mâinii tale încă îmi dă fiori. Știi să repari orice: de la epilatorul meu, la cuptor, la mașina de spălat vase, de la mobilă, la mașina de tăiat iarba până la sufletul meu îngrijorat, preocupat. Atâta timp cât de veghe stau iubirea, forța și calmul tău, mie nu-mi e frică de nimic.

Tu mă vezi frumoasă și isteață și mai are importanță dacă restul lumii nu mă vede? Eu mă văd prin ochii tăi. M-ai învățat să-mi iubesc corpul, să nu-mi fie rușine de nimic, să nu fac o tragedie dacă mă îngraș câteva kilograme, dacă îmi iese un coș, un rid fin care, cu timpul, se adâncește, să nu mă intereseze părerea lumii dacă eu sunt în pace cu mine, dacă știu că am făcut lucrurile conform principiilor mele de etică, morală și educație. Dacă n-am chef să fac nimic, doar aș lenevi, îmi zici: și cine te pune să faci? Odihnește-te, mai sunt zile, nu s-au terminat. Știu că n-o să-mi lipsească niciodată „buongiorno, cara!”, sărutul când pleci sau când vii de la serviciu, „buona notte, cara!”. Restul timpului îl umplem cu crâmpeie de viață simplă, de viață mereu împreună.

„Dragostea nu este ceva ce se poate preda, dar este cel mai important lucru care se poate învăța”, spunea Papa Giovanni Paolo II. Și noi am învățat ca nimic ireparabil nu se poate întâmpla dacă iubirea și respectul fac parte din pomul vieții noastre, că roadele lor nu pot să dea decât flori colorate, frumoase, vii.

Nu știu dacă sunt fericită, dar știu că nu mi-aș dori nimic mai mult decât ceea ce am acum.

Și, sinceră să fiu, nu prea am eu încredere în fericirea asta, prea e inconstantă, capricioasă, alunecoasă, ba chiar un pic snob, se crede buricul pamântului, dar e atât de efemeră, de scurtă, de iluzorie, că uneori chiar mă întreb dacă există cu adevarat sau e o invenție a oamenilor. Când ai douăzeci de ani, să iubești și să fii iubită e sentimentul cel mai râvnit, fără să te gândești că iubirea poate să fie și nesatisfăcătoare, prea puțin asemănătoare cu cea pe care ai visat-o, ba uneori, în cazurile limită, chiar o iubire bolnavă. La douăzeci de ani contează iubirea și pasiunea care vin la pachet, de restul nu ai timp, nu te interesează, restul e facultativ, superfluu. Tu ești pregătită doar să-i cazi în brațe și să o guști cu nesaț. În căsătorie îți dai repede seama că doar iubirea, care rămâne punctul central, fără niciun dubiu indispensabilă, nu ajunge. Neapărat trebuie să existe respectul și încrederea. Apoi vin afecțiunea, toleranța, generozitatea și un strop de diplomație. Să știi mereu când să lași de la tine. Eu știu să las, și n-o fac din slăbiciune, o fac din convingerea că mâine e o altă zi, că lumina o s-o văd dintr-un alt unghi, că o problemă care acum mi se pare insurmontabilă peste câteva ore o să-mi apară într-o altă dimensiune, că nimeni nu e perfect, toți avem defecte.

„Dacă tu o să trăiești o sută de ani, eu îmi doresc să trăiesc o sută fără o zi, astfel încât să nu fiu nevoit să trăiesc vreodată fără tine.” spunea A. A. Milne.

Asta îmi doresc și eu pentru noi!

Pe Marietta o găsiţi întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Puterea unui bărbat nu se măsoară în fapte și nici în vorbe multe

Puteam alege să nu fac pe indiferenta

„Ce înseamnă familie tradițională?”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,226 views

Your tuppence

  1. Există și femei fericite? Tu scrii, noi te premiem – Featured, The Happiness Project | Catchy / 14 February 2018 10:26

    […] 17. De la mine n-a plecat niciodată un „du-te dracu’”, de la tine n-a plecat niciodata un „… […]

    Thumb up 7 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro