50 de ani să iubeşti, fără concediu…

Liliana Widocks

27 May 2017

lila 1Pe Vasile şi pe Lina i-au mutat comuniştii la bloc. Pe locul de l-au avut de la bunici, pentru casă şi grădină, s-a înălţat unul cu patru etaje şi magazin universal la parter. Două zile au stat în faţa blocului, holbându-se la maşini. Când a dat peste ei ploaia şi-au dus gândurile triste la geam şi le-au rezemat pe coate. Administratorul a strâns bani pe la uşi şi a postat la intrare două bănci. De acolo începeau toate vieţile în comun, urcând în suspine pe casa scării.

Vasile era veteran de război, simţise glonţul şi ţinuse în braţe puţină moarte. Nu mai avea coşmaruri. Reumatismul şi o păcătoasă de angină îi răscoliseră toate amintirile. Durerea e cel mai bun leac pentru durere. Lina muncise pământul. Când Vasile s-a întors de pe front, i-au dat serviciu la oraş. Pe atunci, oraşul era zgârcit cu poalele pardesiului, azi s-a întins peste satul lor şi peste ale altora. Copiii voiau cu toţii să stea la oraş. Îi plăcea şi ei apa caldă, dar se trezea uneori cu găleata la uşă. Înainte de rugăciune, dimineaţa, căuta iertare la fântână. Îşi spăla ochii şi apoi se aşeza înaintea lui Dumnezeu, să-i mulţumească de lumină şi să ceară sănătate şi noroc pe casa ei. Rămasă acasă, cu pruncii, Lina a petrecut de la poartă drumul spre învăţătură, a primit popa când a adus bucurie de la Dumenezeu, a luat veştile proaste în piept şi le-a îngropat pe tarlaua unde-şi prăşea cartofii. Azi, atât i-a mai rămas din sat, undeva departe, tarlaua cu cartofi. Mergea şi acum la pus sămânţă şi la prăşit, copiii nu aveau timp, aveau serviciu. Veneau în toamnă, s-o ajute la cules. Ţinea şi ea doi saci pe iarnă. Nici nu-şi putea închipui cum ar fi fost viaţa ei fără cartofi… Domnul învăţător îi spusese că fuseseră aduşi din America. Departe mai era America asta, aşa departe cum era acum şi domnul învăţător.

cuplu batrani

Iarna o găseam sprijinită de balustradă, pe casa scării. Ieşea la poartă. Mă opream să-i respir un pic supărarea. Mirosea a mere puse la uscat şi a busuioc. O întrebam de sănătate, dar refuza să se plângă. Îi plângea pe copii, că munceau din greu, că timpul îşi pierduse măsura. Uneori mă trăgea în casă şi mă aşeza la masă. Scotea dintr-un ştergar de in, mirosind a lapte, plăcinte şi cozonac şi umplea o cană cu chişleag (lapte acru), dintr-un ol de lut. Alteori îmi bătea la uşă cu ceaunul în care stinsese nişte lapte, nu mai avea pe cine să bucure cu afumătura mămăligii. Ne aşezam la masă şi ne amestecam, rând pe rând, în viaţa vecinilor. Care mai făcuseră un copil, care umblau supăraţi, care îşi luaseră maşină nouă. Povestea cu vorbă domoală, uneori râdeam de păţania câte unuia, n-am auzit de la ea vreo vorbă rea, care să doară. Poate unele ca de poveţe. Când se făcea de prânz, Lina lua ceaunul, pe care, după ce-l spălam, îl umpleam cu biscuiţi şi ciocolată (nu dădea bani pe prostii) şi pleca târâind picioarele. Cam la zece minute, venea Vasile. Să stăm la o ţigară. Scoteam ţuica tatei şi beam pe furiş câte una mică. Ca să nu ne prindă Lina, puneam pe masă nişte cafele şi două pahare înalte, răcorite cu apă. La noi, apa vine de departe, de la munte, mai ţine un pic de frig la subsuori. Îmi povestea despre război. Câteodată, ne dădeau lacrimile, altădată, râdeam în hohote, după cum îl chinuiau boala şi noaptea. La sfârşit vorbeam despre femei. Pe şoptite, de frică să nu tragă Lina cu urechea la uşă. Lina îl lua în râs, că se lăuda cu ce-i apărea în vis, dar simţeam în vorba ei grijă şi gelozie. Venea să-l ia la masă, mulţumindu-mi din ochi că i-am dat timp să deretice şi să dea cu mătura. Vasile ar fi dormit pe gunoi, numai să nu-l pună la treabă. Îmbătrânise şi devenise ursuz, nu voia decât să fie lăsat în pace.

Altădată, mă chemau să se plângă. Vasile, că Lina îl ţinea de frunză verde, Lina, că aşa i-a recomandat doctorul. Avea colesterolul mărit şi era bine şi pentru circulaţie. Vasile ridica glasul şi ciomagul de care se sprijinea, ameninţând-o că-i arde două la spinare. Avea voie grătar de piept de pui şi peşte. Lina se plângea de bani, deşi depunea lunar la CEC. Pe lângă pensie, vindea borş. Cel mai bun şi mai aromat borş de tărâţe. Tot cartierul îi bătea la uşă. Oricui aş fi dat dreptate, tot în pierdere ieşeam. Uneori nu-şi vorbeau preţ de câteva ore şi rămâneam să-i înduplec. Alteori, Lina îşi lua câteva sticle cu borş şi pleca să stea la poveşti cu alte bătrâneţi, tot din astea care nu-şi găseau locul. Vasile se prefăcea uşurat că avea răgaz şi parte de linişte, apoi îmi mărturisea că deja îi era dor de ea.

50 de ani să iubeşti, fără concediu…

Azi, nu mai sunt, dar când ajung acasă, mă opresc câteva minute în faţa porţii, sprijin o durere nouă pe balustradă, las un zâmbet, mai iau câteva amintiri şi plec.

 Liliana Widocks

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Fără net, viața e pustiu…

Nu mai avem timp nici să ne minunăm, nici să așteptăm, nici să iubim

De ce s-a-ntors?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,924 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro