Când ne-am întâlnit, era deja bătrân. Timpul îl scăpase din mâini, dar uitase unde mă pusese. Când m-a găsit, el era deja obosit, prea multă singurătate ne încovoiase inima, umilind în noi până şi umbra dorinţei.
Abia închisesem uşa facultăţii şi lucram pentru o agenţie imobiliară. România toată e o mare agenţie imobiliară. Românii sunt obsedaţi de proprietăţi: pământ, casă, mobilă, bijuterii, maşină. Cei bogaţi au prins şi gustul călătoriilor exotice, dar după ce toate celelalte sunt bifate. Nu mi se potrivea deloc rolul de agent. Trebuia să ai tupeu, să tragi omul de mânecă, uneori să minţi pentru că lucrurile erau ajustate din mers, nu se ştia niciodată ceva cu siguranţă. Ca în toate celelalte îndeletniciri româneşti, primau rudele, prietenii, cei ce plăteau favoruri. Mă născusem şi eu cu astfel de sechele, nu le judecam prea aspru. Mergeam la serviciu ca la o perpetuă ghilotină, nu aveam pe nimeni căruia să-i pese. De când mă ştiu, am nimerit în locuri mult prea strâmte, cu exces de natură umană, veşnic căutând cotloane, de unde să nu deranjez.
Pe el l-am cunoscut în lift. Toată clădirea îi aparţinea, dar rezervase firmelor sale doar ultimul etaj, restul fusese închiriată. Tristeţea mea naturală îi inspirase milă, m-a rugat să-i găsesc un apartament cu două camere unei verişoare. Pe moment nu era nimic în baza de date care să se potrivească cerinţelor. O zi am fiert în dilema de a spune adevărul sau de a încălca loialitatea faţă de firmă şi a căuta şi în altă parte, ca să nu-l dezamăgesc. Era primul om care îmi arătase puţină bunătate. Până la urmă, i-am spus adevărul. A râs, dar l-am simţit supărat. Mi-a oferit un loc în echipa lui de marketing, deşi m-a avertizat că intenţionează să vândă firmele şi să se retragă undeva la ţară, în linişte, cu cărţi şi o parte, încă intactă, din el însuşi. Nu avea copii, nu fusese căsătorit. Am acceptat. Încă de la început, a părut mulţumit de eforturile mele, considerând că cel ce va prelua firma va dori să mă păstreze în echipă. Atmosfera era caldă, îmi făcusem prieteni.
Într-o seară, în timp ce sărbătoream cu o ultimă cafea finalizarea unui proiect, un zgomot de pe culoar m-a făcut să tresar şi să scap ceaşca din mână. Am reuşit să salvez mare parte din filele dosarului, trebuia să refac doar vreo şase pagini. Îmi dăduseră lacrimile, cu câteva minute înainte visasem la o cadă cu apă caldă şi spumant cu aromă de lămâie, iar acum totul se dusese pe apa sâmbetei. Eram obosită, dar m-am apucat de lucru. Aşa m-a găsit, bolborosind împotriva mea, împotriva gravitaţiei, împotriva pauzelor dese ale îngerului meu, care pentru câteva pene în plus, presta probabil şi pentru alţii. I-au trebuit doar câteva secunde să evalueze situaţia, m-a ajutat fără să spună un cuvânt. M-a dus acasă şi, pe holul întunecat, ne-am sărutat până la leşin. M-a luat în braţe până la canapea, apoi s-a întors pe câlcâie şi a plecat, lăsându-mi doar nişte şoapte, de pe pragul uşii: „Nu poate fi nimic între noi”.
Şi-a inventat tot felul de delegaţii, a venit însoţit de o veche prietenă, nu am mai schimbat niciun cuvânt. Vânzarea firmei s-a făcut discret, a dispărut pe acelaşi ton. Noul patron intenţiona să păstreze toată echipa.
Deşi acceptasem mai multe invitaţii la film, la teatru, la restaurant, nimic nu părea să-mi ia gândul de la el, nu puteam preveni un dezastru. Într-una din pauzele de masă ale unei zile de lucru extrem de încărcate, ne-am năpustit cu toţii pe uşa pizzeriei de peste drum. Printre felii de roşii, măsline şi piept de pui aromat, cineva a menţionat că fostul patron se mutase gard în gard cu o mătuşă de-a lui. Deschisese o bibliotecă în sat şi-şi cumpărase o mână de găini. O lună am pisat cu neputinţă dorinţa de a-l vedea. Am pierdut câteva kilograme, somnul şi orice urmă de zâmbet. Atunci am plecat să-l caut. L-am găsit resemnat, singur, nefericit. O oră m-a ţinut la poartă, neînduplecat, cerându-mi repetat să fac cale întoarsă. Când a început să se adune lume pe la porţi, m-a lăsat să intru. Era prea bătrân, nu avea dreptul să profite de tinereţea mea. În jur, bărbaţi cu povară mai grea se ţineau de mână cu fete cu mult mai tinere. Simţeam cum mă alungă, ca să se pedeapsească. Nu aveam loc decât pentru el, el găsise loc şi pentru dubii. Am lăsat în urmă naivitatea şi m-am întors acasă. Mi-am schimbat serviciul, locuinţa, chiar dacă se răzgândea, nu mai voiam să mă găsească vreodată. Viaţa se hotarâse, în sfârşit, să-şi ducă rufele la spălătorie.
Odată cu golul din inimă se conturase unul şi în stomac. Medicul mă ameninţa de câţiva ani cu operaţia. Uitasem reţeta în cabinet şi, alergând după mine, aproape mă dărâmă de pe scări. S-a întâmplat să fie el cel ce m-a prins în braţe. Eram ca două mumii, ne respira doar dorul de viaţă.
Când tot ce rămâne din tine e bătaia inimii, abia atunci recunoşti, în spasme, durerea celuilalt. Singurul leac era negarea de sine.
Suntem fericiţi, trecuţi dincolo de bătrâneţe.
Pe Liliana o găsiţi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
“Femeile pot simula orgasmul. Bărbații pot simula o întreagă relație”
Despre feminitate conștientă, vulnerabilitate asumată și atracție autentică
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
