Vine o vreme în viața fetelor de 30+, când acestea înțeleg mai bine ca niciodată versurile celebrei melodii a lui Celine Dion, “All by myself”.
Da, da, cântecul melodios, pe care odată dansaseră cu băiatul acela cu ochi verzi. Dar nicidecum nu-i remarcaseră atunci cuvintele. Oare cum îl chema pe băiat? Și câți ani să fie de atunci? Și de ce refuzaseră invitația lui, destul de politicoasă, la o cafea? În fine, știți la ce mă refer, doamnelor…
Oricât s-ar bate cu pumnii în piept, că-s femei independente și nu dau socoteală nimănui, se trezesc într-o duminică, la cafea, că-și sună câțiva vechi prieteni dar… “nobody’s home”.
Flash-uri din “Jurnalul lui Bridget Jones” le trec prin minte. Da, chiar filmul la care se amuzaseră copios, într-o seară petrecută cu fetele, odată demult, cu popcorn și prosecco în fața televizorului.
Chiar, prietenele alea ce-or mai face?! Inutil să le sune, căci, totuși, nu le-au mai văzut de când acestea făcuseră nunta. Sau… de la botezul primului copil?
Ei, hai, nu-i nimic, mai sunt vreo două-trei prietene pe care se pot baza “în vremuri de restriște”. Acelea a căror deviză este: “30 is the new 20” și care tocmai au trimis pe grupul de Whatsapp (din ce în ce mai restrâns și el) glumița aceea cu “ Ce face un bărbat care câștigă mulți bani? – Își mai ia o iubită. Ce face o femeie care câștigă mulți bani?- Divorțează.” E drept, amuzant și oarecum adevărat. Și totuși…
Afli că unele fete, mai “sârguincioase”, își caută bărbați “ca la târg”. Adică, pe tot felul de site-uri și aplicații. Nu știu exact cum se face și îmi imaginez că e ca atunci când intri pe Booking și “bagi filtre”. Numai că, în loc de “spa” și “cameră cu priveliște”, pui “ochi albaștri” și “1,85 m”.
Până la urmă, atunci când teminaseră facultatea, tot la internet apelaseră ca să-și găsească primul job. Acolo își completaseră, în clar, CV-ul. Nu așteptaseră să le pice vreo slujbă din cer. Și atunci, de ce n-ar face-o cu aceeași determinare și atunci când își caută “sufletul – pereche”?!
Pentru că, așa umblă vorba, prin astfel de locuri poți da peste tot felul de ciudați…
Și atunci, că tot e sâmbătă seara și, ah! de la o vârstă încolo parcă nu le mai vine să iasă prin cluburi, iată, uneia dintre fetele cu pricina îi vine o idee să dea un soi de “petrecere în pijamale”.
Popcorn, prosecco și Netflix. Dar și multe povești.
*
Ceva mă duce cu gândul la unele seri de vară din copilărie. Când pe cer se strângeau deja stelele, era încă sufocant de cald, iar bunicii ne dădeau voie câteodată să stăm mai mult pe afară.
După o zi de neobosită joacă, ne strângeam la poarta unuia dintre noi și, la lumina becului stradal, cei mai creativi inventau tot felul de povești. Cu cât se lăsa mai mult înserarea, cu atât poveștile deveneau mai înspăimântătoare. Iar în ele, neapărat, erau implicați câțiva… strigoi.
Poveștile erau toate “adevărate”, deși nu ni se întâmplaseră nouă, ci mereu “unui prieten al unui prieten”.
Când în sfârșit mergeam la culcare, aveam grijă să nu ne iasă vreun picior din cearșaf sau, mai grav, din pat, pentru că nu se știa niciodată când “monstrul de sub pat” ne putea apuca și vârî într-o poveste de groază, cum tocmai aflaserăm de la amicii de joacă.
*
Zilele trecute, vine în vizită pe la mine o prietenă. Seară de sâmbătă destul de relaxantă, cum obișnuim să mai petrecem din când în când. Povestim, ca de obicei. Însă, cu cât se lasă mai mult înserarea, povestirile prietenei mele devin tot mai înspăimântătoare.
Îmi spune cum participase, de curând, la una dintre „petrecerile în pijamale”, de care aminteam mai devreme. Și, vă spun drept, îmi povestește două dintre cele mai îngrozitoare “întâmplări” ale “unei prietene ale unei prietene”.
Ceva monstrous, cu o femeie “scăpată ca prin urechile acului” de la moarte, în urma unei întâlniri pe Tinder cu un bărbat care păruse cât se poate de normal și de drăguț, până ce era cât pe-aci s-o hăcuiască.
Cea de a doua poveste, parcă și mai îngrozitoare, nu mai implica nicio rețea de socializare. Ci “doar” un… necrofil. Nu sunt mare fan Stephen King, așa că nu o să vă povestesc în detaliu ce mi-au auzit urechile.
Revenindu-mi din șoc, m-am gândit că, poate dacă astfel de povești ar fi fost reale, iar poliția implicată (se zicea că în ambele!), ar fi vuit televiziunile care, avide de audiență, și-ar fi asigurat emisunile pe următoarele șase luni.
N-am pus nicio clipă la îndoială buna credință a prietenei mele. Dar, pentru că faptele erau niște povești auzite, mi-am rezervat dreptul de a nu le crede în totalitate.
M-am gândit că poate astfel de întâmplări au fost născocite într-o seară banală, în care câteva fete de 30+ și-au amintit de poveștile cu strigoi din copilărie.
Și astfel, au hotărât cu toatele că, decât să aibă un asemenea ghinion ca… prietena prietenei, n-ar fi mai bine să trăiască singure, bine-mersi, fără să-și mai caute perechea, pe care nici ele nu știu sigur dacă o vor?!
Vor ele, cu absolut orice preț, un iubit? Și asta… numaidecât?! Sau vor mai degrabă să le îndeplinească dorința părinților, care nu înțeleg de ce fetele lor nu se mai așază odată “la casa lor”? Deși, s-o spunem drept, ele casă au deja.
Așadar, n-am înțeles încă dacă “monstrul acesta de sub pat” era chiar bărbatul din povestiri, pe care nicio femeie n-ar vrea să-l cunoască sau însuși „monstrul singurătății”, care mai vine, uneori, neinvitat, la cafelele lor de duminică?
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ești femeia 1.0 sau 2.0? Poate 2.1 sau chiar mai mult?
Avem prea mulți arici și prea puține vulpi
Ce înseamnă să te simți copleșit
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
