Ce contează cu adevărat nu poate fi programat. Despre minte, sens și inteligență

Un studiu recent explică de ce inteligența artificială nu ne poate înlocui în ceea ce avem mai uman: capacitatea de a simți ce contează.

Suntem tot mai expuse la previziuni grăbite: că AI-ul ne va înlocui la locul de muncă, în relații, în alegeri personale. Că vom deveni simple extensii ale tehnologiei. Dar într-un studiu recent publicat în Frontiers in Psychology, o echipă de cercetători vine cu o veste bună — și, mai ales, necesară: mintea umană funcționează într-un mod pe care calculatoarele, oricât de avansate, nu-l pot reproduce cu adevărat.

Este vorba despre un proces numit realizarea relevanței. Spus simplu, e capacitatea noastră de a simți ce contează într-o situație. Nu în general, nu pentru toată lumea, ci acum, aici, pentru mine și pentru celălalt. E ceea ce face diferența între un gest potrivit și unul deplasat, între un răspuns inteligent și unul insensibil.

Exemple? Sunt peste tot în viața de zi cu zi.

• Când ai o prietenă care plânge și știi instinctiv că nu e momentul să-i dai sfaturi, ci doar să-i ții mâna — faci un act de relevanță.

• Când, la un interviu, alegi să taci trei secunde în loc să umpli golul cu vorbe goale, pentru că simți că liniștea face mai mult — ai un simț al momentului pe care AI-ul nu-l poate învăța.

• Când îți dai seama că un „te iubesc” spus seara, pe fugă, nu are aceeași greutate ca unul spus privindu-l în ochi dimineața — acolo e relevanța.

Asta e ce face mintea umană: nu doar răspunde, ci alege ce merită spus, făcut sau simțit. Nu urmează un algoritm, ci simte subtilitățile contextului.

Autorii studiului susțin că acest simț nu e ceva ce putem programa. Nu vine din reguli, ci din relația vie dintre cine suntem, ce vrem, și lumea în care trăim. E ceva fluid, mereu adaptat. Asta numesc psihologii agency: capacitatea de a acționa conștient, cu intenție. Nu doar de a reacționa, ci de a decide.

AI-ul, în schimb, nu are așa ceva. Poate imita un răspuns uman, dar nu își formulează singur scopuri, nu are motivații și nu decide ce este important. El doar aplică reguli și urmărește obiective create de oameni, în timp ce noi ne definim singure drumul și prioritățile, putând chiar să schimbăm complet direcția dacă simțim că asta e mai bine.

E diferența dintre a spune „Condoleanțe” și a pune o mână caldă pe umăr. Între a scrie un e-mail impecabil și a ști că nu era cazul să-l trimiți. Între a răspunde și a înțelege.

© María Hergueta

Și atunci, de ce atâta panică?

Pentru că tehnologia avansează rapid. Și pentru că, uneori, suntem atât de fascinate de cât de repede poate „vorbi” o mașină, încât uităm că nu vorbește cu nimeni anume. Doar răspunde. Nu simte, nu decide, nu-i pasă.

Cercetătorii ne reamintesc că AI-ul poate fi un instrument util, dar nu va ști niciodată ce înseamnă să alegi cu adevărat. Iar asta ne păstrează avantajul. Nu în forță, nu în viteză, ci în sens.

Oamenii nu sunt buni doar pentru că gândesc. Sunt buni pentru că știu când să tacă, când să schimbe tonul, când să spună „îmi pare rău” chiar dacă nu sunt vinovați. Pentru că știu ce contează, când și pentru cine. Și nimeni, niciun AI, nu poate programa așa ceva. Realizarea relevanței e emergentă, adaptivă, legată de corpul viu și scopurile noastre, nu de sintaxa algoritmică.

Alți gânditori susțin idei similare:

• Filosofi ca Paul Formosa și Thomas Montefiore subliniază că AI‑ul nu are cu adevărat autonomie sau agenție morală — se conformează scopurilor preprogramate, nu își definește propriile scopuri.

• Jörg Noller vorbește despre AI ca extensie a agenției umane, în rol practic și moral, nu ca un substitut.

Experți de top confirmă limitele AI‑ului:

• Christopher Summerfield (Google DeepMind) observă că AI‑ul poate răspunde rapid la cunoștințe, dar nu detectează când interlocutorul e obosit, trist sau confuz — învățarea cu adevărat umană implică subtilități mai puțin cuantificabile.

• Marc Benioff, CEO Salesforce, spune că AI‑ul ne poate amplifica, nu înlocui, capabilitățile — AI nu simte compasiune, nu creează conexiune emoțională, iar empatia rămâne prerogativa umană.

• În domeniul psihoterapiei, experții britanici avertizează că chatbot‑urile hilerează cât de empatice par, dar nu pot crea conexiune reală — astfel, ele pot suplimenta, dar nu și substitui contactul uman. 

Dacă vrei să citești studiul complet care a stat la baza acestui articol, îl găsești aici:
Frontiers in Psychology – Naturalizing relevance realization.

Pentru cititoarele care vor să aprofundeze ideile din acest articol, am adunat mai jos câteva răspunsuri la întrebările frecvente despre diferența dintre mintea umană și inteligența artificială.

FAQ

1. Ce este „realizarea relevanței” și de ce contează?

Este abilitatea noastră de a alege, instinctiv sau conștient, ce este important într-o situație dată. Este un proces viu, care nu poate fi programat complet într-un AI.

2. Ce înseamnă „agency” în psihologie?

Agency este capacitatea de a acționa intenționat, din proprie inițiativă, stabilind singură scopurile și modul de a le atinge. Este esențială pentru libertatea și autenticitatea umană.

3. Poate AI-ul să decidă singur ce este important?

Nu. AI-ul poate procesa date și poate răspunde în funcție de reguli sau instrucțiuni, dar nu are motivații proprii, emoții sau context personal. Alegerea relevanței rămâne umană.

📌 Concluzie:

1. Mintea umană decodifică sensuri, AI-ul procesează date.

2. Realizarea a ceea ce contează este profund umană — și nu poate fi formalizată integral.

3. AI poate fi un aliat puternic, dar rămânem singurii care alegem ce contează, cum simțim și cum ne conectăm.

Citiţi şi

Omul fără libertate e deja mort

AI-ul, pe platoul tehnologic, noi, pe platoul cerințelor

Hiperpoligloții – acești oameni uimitori

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.