Proprietatea privată nu e un moft, democrația ne e o farsă, nici măcar originală, și capitalismul de cumetrie.
Iliescu, țapul ispășitor preferat în tranziție, vinovat de destule, dar nu de toate, n-a fost nici Walesa, nici Havel, nici Rațiu, dar nici Ceaușescu sau Stalin.
Ar fi fost cinstit să facă pușcărie, dar era imposibil, cinstea nu e punctul forte în țara românească (dacă este să fim cinstiți).
Nu vedeți cum se comportă oamenii “dreptății”? Sunt primii care împart nedreptatea. România e o lume pe dos. Albul e negru. Onoarea e o povară. Dreptatea e o insultă. Competența e un blestem.
Bref, Iliescu a fost o emanație a românilor, după chip & asemănare, la un moment istoric dat.
Breaking news mereu ignorat: n-a fost niciodată de la ei, mereu a fost și va mai fi de la noi.
Iliescu n-a fost niciodată sărac, dar cinstit. A fost un nomenclaturist care a murit într-un spital pentru privilegiați. Privilegiații după 1989 au fost aceiași ca înainte de 1989: Partidul și mai ales Securitatea.
Moartea lui Iliescu nu folosește nimănui. Încetarea din viață a bătrânului bolșevic, cu fațada reformată după anul 2000, când a intrat în istorie umăr la umăr cu Bush Jr., nu face nimănui dreptate, nici măcar lui.
Nu va avea un cult al personalității nici post-mortem, cum pățește dictatorul Ceaușescu, după aproape patruzeci de ani, fiindcă atât îi duce capul pe românii cu nostalgia dictaturii, mânați de la spate, de boții agitprop-ului rusesc & de trompetele Moscovei, mașinării unse cu fraze-clișeu din filmele de aventuri.
Iliescu a fost smuls fizicește vieții îndeajuns de târziu încât asta să nu mai fie nicio știre. Morții de la Revoluție au fost de mult uitați, morții de la Mineriadă au fost de mult uitați, suferința tranziției a fost uitată și ea, iar românii, după cum știm din istorie, sunt gata să ia totul de la zero ca să ajungă tot la zero.
Iliescu a murit degeaba. A mai spulberat și legenda că ar fi nemuritor. Speranțele ni se mai leagă acum de Keith Richards.
Pe de altă parte, cred sincer că, dacă România nu l-ar fi avut pe Iliescu, ar fi ajuns mai devreme cu cinci-șapte ani în Uniunea Europeană – și pentru mine ar fi fost exact momentul potrivit pentru a începe o altă viață cât mai departe. N-a fost să fie.
Și nu, tot nu e Iliescu vinovat pentru neajunsurile vieților noastre. Ni le-am făcut singuri & împreună. Pentru că, într-adevăr, România chiar nu a putut mai mult.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ce rămâne în urma PSD-iștilor. Imaginea necenzurată a dezastrului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
