Aminteam în articolul precedent de The human stain (2003) ce pare a fi cel mai reușit film după scrierile lui Roth, tocmai fiindcă ocolește tema principală romanului – ultimul dintr-o trilogie a lui Roth pe teme sociale, inspirate din realitățile americane. Având în comun aceleași narator, Nathan Zuckermann, cele mai ecranizabile cărți sunt Pastorala americană, M-am măritat cu un comunist și Pata umană. De ce s-a ecranizat până acum doar ultima dintre ele? De fapt, s-a făcut un scenariu (de către John Romano și Noah Haidle) după Pastorala americană, iar filmul (cel de-al 6-lea) ar urma să apară în 2016 cu Ewan McGregor în rolul principal, actor care își va face cu această ocazie și debutul regizoral, după retragerea lui Philip Noyce. Cu toată complexitatea lor, adaptările după Philip Roth au o fascinație pentru talentele industriei cinematografice. Scoțianul McGregor se adaugă unei selecte liste de protagoniști care-l include pe Sir Ben Kingsley (Elegy), Sir Anthony Hopkins (The Human Stain) și ultimul, dar nu cel din urmă, Al Pacino (The Humbling). Ne vom opri puțin asupra acestui ultim (deocamdată) film, apărut în 2014.
Pastorala americană
Umilirea s-a lansat anul trecut la Veneția, la doar trei zile după Birdman, despre care putem zice că i-a furat Oscarul pentru cel mai bun film, întrucât merge pe o temă similară. Scenariul este adaptat de Buck Henry și tânăra Michal Zebede (scenarista serialului Devious Maids). Buck Henry (născut ca Henry Zuckermann) a fost nominalizat la premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat în 1968 pentru The Graduate– Absolventul, iar în 1979 pentru regia filmului Heaven Can Wait. Receptat fie drept comedie întunecată (darkly comic) de New York Post, care consideră că Al Pacino face aici rolul vieții, la fel ca și rollingstone.com, fie drept comedie erotică de Wikipedia, filmul arată, de fapt, ce se întâmplă atunci când talentul creativ stă pe muchie de cuțit, undeva într-o zonă incertă, între comedie și dramă. Din cauza acestor salturi, nu este un film comod de urmărit, iar compensația vine abia după ce părțile sale contradictorii reușesc interconectarea, oferind poate cea mai convingătoare performanță actoricească a lui Al Pacino după Nașul, actorul reușind să ascundă prin jocul său granița dintre realitate și ficțiune. Ne ține în dubii între ce se-ntâmplă de fapt, cu adevărat, și ce este doar rodul fecundei imaginații a lui Simon Axler, pe care îl joacă, și care este un actor care și-a pierdut arta de-a se păcăli singur! Dar încă ne păcălește pe noi… Genul corect ar fi, poate, dramady.
Pacino (care a împlinit anul acesta 75 de ani) cumpărase înainte de sfârșitul lui 2009 drepturile de adaptare după Umilirea, pe care-l considera ca o încununare a carierei sale remarcabile, deși avea dubii cu privire la realismul său. Regizorul Barry Levinson era interesat de marginea permeabilă dintre realitate și ficțiune încă de la filmele sale din 1992 Toys – în care lumea imaginară a jucăriilor invadează realitatea – sau din 1997 Wag the Dog (tradus la noi Înscenarea). În ultimul, echipa de filmare a producătorului hollywoodian Stanley Motss (interpretat de Dustin Hoffman) inventează o campanie mediatică (pe care o și pune în aplicare), ca să distragă atenția publicului de la afacerile scandaloase ale președintelui american.
Al Pacino în Umilirea
Operând cu clișee filmice, Barry Levinson face din eroină (care avea în nuvela lui Roth aproape de 40 de ani) o Lolită. Deși pare că explorează, asemeni lui Birdman și Clouds over Sills Maria condiția actorului pe final de carieră, temerile lui Philip Roth sunt cu totul altele. Așa cum mai spus, în cazul său este vorba de un artificiu. Iar Al Pacino remarca: este puțin probabil ca un actor să-și piardă (dintr-o dată) magia, abilitățile sale de a se transpune în pielea unui personaj. Că este clar că unui actor ajuns la vârsta a doua, nu i se mai potrivește orice personaj, abia aici poate fi o problemă reală, explorată în filmele amintite mai sus. Pierderea magiei este un truc pe care Al Pacino îl bănuiește translatat din literatură – pierderea dorinței de a scrie, la finalul vieții. Fiindcă scrisul nu face decât să completeze viața, el neputând s-o înlocuiască și nici măcar s-o simuleze precum cinematografia; scrisul presupune un exces de vitalitate, tot mai greu de găsit (poate doar în unele momente, în acele puține ocazii favorabile care mai apar la vârsta senectuții). Personajele filmelor amintite joacă la limita dintre realitate și ficțiune. Personajul lui Roth își joacă și el ultima carte, dar se joacă doar cu această limită. Acțiunile sale, la urma urmei conștient auto-distructive, iau naștere tocmai din conștientizarea tragicei (pentru el) realități, că nu mai este posibil să atingă acel prea-plin, acel exces de vitalitate care-l determinase să scrie. Așadar, filmul nu intră în categoria heritage, iar dacă-l veți urmări, nu vă așteptați la o ecranizare. Pentru a ne ușura decizia (sau poate, spre a ne tria), regizorul apelează la ceea ce pare a fi prologul unei piese de teatru: un monolog introductiv, sau un dialog pe trei voci, în două oglinzi:
L-am numit prolog, deoarece adevăratul monolog urmează abia mai târziu, într-un grup de terapie din sanatoriu, în care Simon Axler vorbește despre pierderea abilităților. Aceasta are lor treptat, ca o degradare (pentru care nu ești niciodată pregătit, ni se destăinuie actorul) și debutează cu pierderea apetitului, a dorinței de a mai face asta, datorită… inabilității de a-ţi aminti cuvinte. Cum se întâmplă asta? Și aici observăm artificiul lui Roth, veriga legătoare de literatură cu teatru și aici, cu film. Filmul nu operează doar cu imagini ci, asemănător cu ce se întâmplă în viața reală, folosește cuvinte. Iar inabilitatea de a ți le mai aminti… despre asta este vorba puțin și în Fantoma iese din scenă. Axler va ieși din spital dezamăgit: mi-am pierdut abilitatea de a juca – fără vreun motiv întemeiat – și acum (în mod arbitrar) îmi pierd și dorința de a mă sinucide. Sau mă rog, știi, mi-am pierdut-o. Pacino este simpatic și adesea ilar când își contemplă degradarea, dar personajul său rămâne charismatic chiar și-n aceste condiții. Sunt un clișeu al dragostei, recunoaște el pe undeva. Și chiar este.
Citiţi şi
Era bine să fii deșteaptă, că frumoasele sigur ajungeau niște c*rve. Și am ajuns deșteaptă
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
