Ce fel de părinți sunteți?

14 January 2016

Andi ValachiCazul din Norvegia a generat multe discuții în online între români, despre metoda corectă de creștere a copiilor. Deși toți sunt de acord că aceștia nu vin cu manual de funcționare și mulți acceptă și că fiecare copil e diferit, asta nu-i împiedică pe oameni să se erijeze în autorități. Unii iau apărarea bățului sau măcar a palmei, ceilalți se plasează în zona în care nici cu o floare nu trebuie să atingi un copil.

Eu înțeleg perfect ambele reacții. Cei mai mulți dintre cei care acum au copii au crescut în anii 70 sau 80 și au fost crescuți într-un stil autocratic. Unii și l-au însușit, alții l-au urât atât de mult, încât s-au plasat în extrema cealaltă, a părintelui permisiv. Așa suntem noi, oamenii, – fugărim naziștii și aducem comuniștii pentru că extrema trebuie să fie răspunsul la suferințele și neplăcerile noastre.

Dar ce sunt aceste stiluri parentale de creștere a copiilor?!  În psihologie, astăzi, există patru stiluri parentale teoretizate. Mulți le vor ignora. Sper totuși că acest articol va fi citit și de oameni necuprinși de pasiunea momentului care vor medita la ceea ce atâția psihologi au teoretizat.

copii

Iată deci cele patru stiluri, enumerate oarecum într-o ordine calitativ ascendentă – dacă ne raportăm la cât de bine ajustat social și performant este copilul crescut astfel:

NEGLIJENT/INDIFERENT: Stilul parental neglijent este unul din cele mai dăunătoare pentru copii. Acești părinți nu sunt neglijenți ca un răspuns la atitudinea copilului (cum se poate în celelalte clase), ci pur și simplu nu le pasă destul ca să se implice. Am putea numi acest stil „stilul prietenului” – nu cer nimic de la copil, nu-i impun standarde, dar nici nu-i oferă susținerea și ghidarea de care nevoie. Câteva din tipologiile acestor părinți:

– își lasă des și pe perioade lungi copilul singur acasă;

– au mereu scuze, mai mult sau mai puțin valide, pentru a nu fi cu copilul;

– nu au idee clară despre viața copilului, despre nevoile lui emoționale și fizice;

– nu le cunosc profesorii și prietenii;

-nu se implică în viața copilului în afara casei.

Copiii crescuți astfel, statistic, sunt cei mai afectați în viața adultă. De obicei, sunt neperformanți în studii și slujbă și încărcați de anxietate și angoase. Probabil, când eram copii am fi ales acest stil de părinte – care să ne lase mâncare în frigider, să plătească întreținerea și ce mai avem nevoie și să nu ne bată la cap deloc. Dar, aidoma, când eram copii, am fi ales să mâncăm un tort de înghețată și să sărim peste ciorbă și spanac, nu-i așa?

Copiii crescuți astfel au dificultăți în a stabili relații solide cu alți copii și aceste dificultăți se perpetuează și când devin adulți. Lipsiți de baza de încredere în părinții lor, au dificultăți în a explora și înțelege lumea așa cum este.

Fără să generalizez mai mult decât este cazul, cultura noastră încurajează mulți tați să se înscrie aici. Nu cred că toți o fac pentru că așa le este felul, ci pentru că li se repetă că nu e treaba lor să se ocupe de educația copilului și unii o iau de bună. Mă bucur când văd că tot mai mulți bărbați se desprind de acest model.

PERMISIV: Stilul permisiv, numit și „indulgent”, este alt stil dăunător. Acești părinți ajută copilul, dar nu cer nimic de la el. Nu-i impun standarde și nu-l împing să se autodepășească. Evită confruntările cu orice preț. Sunt foarte grijulii și iubitori ca părinți. Rezultatele negative însă invalidează acest beneficiu. Caracteristicile lor sunt:

– de obicei nu impun reguli copiilor și atunci când o fac, aceste reguli sunt inconsistente;

– lipsa lor de structură conduce la indivizi lipsiți de autodisciplină și autocontrol – două atribute importante pentru obținerea succesului în viața adultă;

– unii părinți (mulți în România?) adoptă acest stil ca răspuns de opoziție la propria lor creștere autocratică;

Ar putea părea un stil foarte reușit – copilul crește cu multă dragoste și libertatea care derivă din lipsa consecințelor. Practica arată că nu este astfel. Copiii au nevoie de structură care să-i ajute să se simtă în siguranță. Este important pentru copil ca rolurile de „părinte” și „copil” să fie foarte clare în creșterea copilului.

Copiii crescuți astfel manifestă următoarele simptome:

– un sentiment de nesiguranță din cauza lipsei unor granițe clare pentru ce este permis și ce nu-i permis;

– lipsa unui comportament adecvat de socializare;

– egocentrism – au fost crescuți ca și cum ar fi centrul universului;

– rezultate academice modeste sau mediocre rezultate din lipsa motivației;

– bătălii repetate cu polii de autoritate (profesori, șefi).

La vârsta adultă, statistica spune că acești indivizi, chiar dacă nu vor suferi de anxietăți adânci ca în cazul celor crescuți prin stilul neglijent, nici nu vor performa bine în studiile și slujbele lor.

AUTOCRATIC (traducerea din engleză ar fi „autoritarian”, dar DEX-ul nu conține acest cuvânt): se mai numește „stilul parental strict”. Sunt acei părinți care cer foarte multe de la copiii lor, dar nu oferă suficient suport emoțional. Acești părinți nu acceptă un dialog cu copiii, ci le cer să respecte un set strict de reguli și să le împlinească speranțele. Se bizuie deseori pe pedepse pentru a cere supunere sau a transmite o lecție.

Este un stil care ar trebui să ne fie foarte familiar – mulți dintre cei care am crescut în anii 70 și 80 am fost expuși acestui stil și ne-a displăcut teribil. Culmea este că, în ciuda traumelor lăsate în mulți dintre noi de acest stil, nu este cel mai dezastruos.

Caracteristici:

– părinții au reguli care insistă că trebuie respectate indiferent de situație;

– răspunsul lor la motivele acelor reguli este cel mai adesea „Pentru că așa am spus eu!”

– nu oferă copiilor alegeri și decizii în lucrurile care-i privesc, doar ordine;

– pedepsesc pentru ca să obțină rezultatul dorit;

– oferă puțină căldură și îngrijire emoțională copiilor;

Regulile, ne spun psihologii, sunt binevenite în viața copiilor. Ce este, însă, prea mult, devine dăunător. Structura oferită de reguli trebuie echilibrată de raționalitatea acelor reguli, de explicare copilului a beneficiului pe care acele reguli îl oferă.

Copiii acestor părinți au o stimă de sine scăzută, deseori devin timizi sau chiar temători. Asimilează ascultarea cu dragostea, nu știu cum să se comporte în situații sociale și deseori, odată ce se îndepărtează de presiunea parentală, se comportă aberant. Mulți dintre ei sunt performanți în studii și pe plan profesional, dar sunt mistuiți de neliniște interioară, nefiind ajustați bine pentru viață.

AUTORITATIV:  este stilul pe care toți psihologii îl recomandă ca fiind cel mai eficient și având cele mai bune rezultateîn dezvoltarea copilului. Părinții care se încadrează aici au așteptări înalte de la copiii lor, dar și le temperează, pentru a le oferi suportul necesar, și le ajustează la realitate. Câteva din caracteristicile de bază ale părinților autoritativi (vă rog frumos să citiți cu atenție pentru că, empiric, pot spune că doar o minoritate din părinții români se clasifică aici):

– oferă copiilor o structură cotidiană: ore de culcare, de mâncare, de joacă, timp de învățare, reguli de gospodărire bine înțelese etc.

– ruperea acestor reguli conduce la consecințe rezonabile și consistente (nu o dată îl pupăm, o dată nici nu observăm, iar a treia oară îi luăm tableta);

– explică clar copiilor ce așteptări au de la ei și aceste așteptări rămân în domeniul rezonabilului  (eternul „zece pe linie” nu este rezonabil, de exemplu)

– discută deschis cu copiii și copiilor nu le este frică să răspundă similar.

Cea mai importantă caracteristică a acestui stil este dezvoltarea unui canal de comunicare cu copilul. Dacă părintele reușește să creeze această linie de comunicare în care copilul se poate exprima fără teamă că i se va pune pumnul în gură sau va fi certat, părinții vor înțelege mai bine ce se întâmplă în viața copilului și în gândurile lui. În felul acesta îl pot ghida mai eficient în meandrele vieții.

Pentru o notă personală, trebuie să vă mărturisesc că eu sunt produsul unei mame autocratice și a unui tată neglijent. Îmi place însă să cred că am depășit momentul traumelor. Au făcut ceea ce știau să facă sau ce li s-a spus că este bine să facă și dacă n-a fost bine (și nu cred c-a fost) singurul lucru care mai e de făcut este să mă concentrez pe ceea ce fac și voi face cu și pentru fiul meu.

N.B. Autorul are în pregătire o carte ce va apărea curând la Editura Tritonic. Stay tuned! 🙂



Citiţi şi

Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne

Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte

“Femeile pot simula orgasmul. Bărbații pot simula o întreagă relație”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. Daria / 14 January 2016 19:10

    Al treilea stil parental la care faceti referire, este definit si tradus in literatura de specialitate din Romania, ca ” stil parental autoritar” sau „stil educaţional traumatic”. Este cunoscut ca fiind un stil de educaţie extrem de sever, de rigid şi de restrictiv, la care se adaugă şi pedepsele corporale. Genereaza un nivel ridicat de agresivitate, stimă de sine scăzută, rezonanţă afectivă scăzută, până la lipsa empatiei, deficit de integrare socială, tulburări emoţionale.
    Alaturi de primele doua este incadrat in categoria stilurilor parental-familiale disfuncţionale, care generează carenţe în dezvoltarea copilului, probleme de ataşament şi în adaptarea adultului la socialul contemporan.
    Cred ca pentru a ne indeplini cu succes rolul de parinte este necesar sa avem cateva trasaturi de personalitate, cum ar fi : responsabilitate, autocontrol, empatie, altruism, realism; de asemenea, o fermitate îmbinată cu flexibilitate, totul pe un fond de iubire necondiţionată, combinată cu adaptabilitatea la nevoile copilului.
    Inainte de a face analiza stilurilor parentale, cred ca ar trebui sa ne gandim cum sa crestem copii fericiti si sanatosi ca sa devina adulti fericiti, sanatosi si echilibrati emotional.

    Reply
    • Andi V. / 14 January 2016 23:37

      Multumesc, Daria pentru comentariu pe care-l gasesc foarte bun… cu o singura observatie care se refera la ultima fraza. Una din probleme este exact dispretul pentru “teorie” si ideea ca “pot sa gandesc, am bun simt, imi dau eu seama ce trebuie sa fac in cazul copilului”. O vorba englezeasca spune “common sense is not so common” – bunul simt nu este atat de raspandit.
      Aveti dreptate insa cand vine vorba de nivelul de agresivitate generat in copii. Mereu m-am intrebat – aici, in Canada – de ce copiii bastinasilor reactioneaza (in general) bine la comenzi si la acea vorba buna iar cei ai romanilor (chiar de aici) sunt agresivi, tipa, urla chiar si atunci cand sunt adresati corespunzator. Cred ca raspunsul este in acel vechi “maimuta vede, maimuta face”. Intram putin in alta zona – dar cultura noastra sustine un profil psihologic de a rabda, de a tace pana izbucnim – si parintii practica aceasta prea mult. “Lasa-l, e copil”, “Acum n-am timp”… si tot asa pana izbucnim in moduri complet absurde, neconstructive. Apoi, deseori, intervine actiunea compensatorie – “ei, l-am certat degeaba… il scot la o inghetata”. Copiii, supusi la acest regim, cresc intr-o anxietate si desi ei vor (prin natura lor) sa multumeasca, nu stiu cum, nu stiu regulile – clare, politicoase dar ferme – la care sa adere.
      Eu, locuind in alta parte, am avut cu ce compara si mi-am dorit sa emulez acei parinti canadieni care stiu sa asculte copilul, sa rationeze cu el, sa-l lase sa-si faca propriile greseli si alegeri dar sa spuna NU pe un ton ferm. De cate ori ii dadeam fiului meu un time-out, venea ca o escalare si incercam (dupa ce-i trecea supararea) sa rationez cu el: “Este alegerea ta – ti-am spus ca daca alegi calea A, rezultatul va fi pozitiv iar daca alegi calea B, nu va fi bine. Ma supara la fel de mult ca si pe tine c-ai ales calea B… dar nu e un capat de lume si sper ca data viitoare vei alege mai intelept”.
      Piticotii nu-s prosti sau incapabili sa rationeze – daca le dai o sansa, te pot surprinde. 🙂

      Reply
    • Andi V. / 15 January 2016 3:23

      @DARIA Am uitat sa mentionez ca inca stau si daca doresti, pot sustine, ca parintii autocrati (autoritar – nu subscriu la “traumatizant” pentru ca mai este si cel “neglijent” – la fel de traumatizant) au totusi meritul de a scoate oameni care pot tine o profesie si performeaza bine acolo.
      E un argument pe care l-am oferit catorva prieteni traumatizati de experientele din copilarie, plesnelile si ordinele tipate ale parintilor: “uita-te totusi cu ochi limpezi si cinstiti la tine acum: ai o slujba buna, ai o casa, ai realizat multe in viata”. Desigur, putini accepta justificarea “ar fi putut fi si mai rau” cand e vorba de viata lor dar… ar fi putut fi! 🙂

      Reply
      • Daria / 15 January 2016 12:40

        Pentru a vă documenta asupra traumelor adânci și ireversibile, rezultate ca urmare a stilului parental autoritar, vă recomand să răsfoiți Tratatul de psihotraumatologie scris Peter Riedesser, Gottfried Fischer. Ca psiholog, cu o experiență de 16 ani în domeniul psihoterapiei anxietății și problemelor asociate, pot afirma că peste 80% dintre pacienții mei provin din randul persoanelor mature educate în stil autoritar. În categoria acestor pacienți am remarcat existența tulburărilor de personalitate de tip anancast, histrionic sau exploziv, mai mult sau mai putin grave, ce afectează calitatea vieții pacientului și a familiei acestuia.
        Toate tulburarile de personalitate sunt schitate în copilarie și însoțesc persoana în cauză de-a lungul vietii, de aceea trebuie să fim conștienți că misiunea noastră de părinți este aceea de a modela suflete și caractere, de a crea echilibru emoțional, de a educa un viitor adult capabil de o integrare armonioasa la conditiile mediului social.
        Sunt de acord cu dumneavoastră că cei mai mulţi dintre adulţii proveniţi din astfel de familii au performanțe profesionale și materiale notabile, dar veşnica nemulţumire îi împiedică să se bucure de propriile realizări, de viaţă în general și îi crează probleme mari în relaţiile cu ceilalţi.
        Personal sunt adepta stilului democratic( autoritativ) de educație, ce implică drepturi egale în familie, pentru părinți și copii, aceleaşi reguli( puține și ușor de respectat) pentru toţi, comunicare eficientă, încredere, respect, afecțiune și flexibilitate.

      • Andi V. / 16 January 2016 2:56

        Multumesc pentru recomandare. Ca precizare – n-am spus ca nu exista traume ci faptul ca exista situatii mai rele.
        Poate nu inteleg eu bine, dar autoritativ NU este democratic. Imi raliez viziunea la acei psihologi care insista ca rolul parintelui si cel al copilului trebuiesc bine definite inca din primii ani.
        Democratia, cum inteleg eu, ii da un vot egal copilului ca si parintelui. Ca situatie aberanta va pot spune ca am 2 cunoscuti care n-au mers in Florida pentru ca atunci cand l-au intrebat daca vrea la Disneyland etc. copilul lor care atunci avea 5 ani a spus NU. (sunt convins ca nici nu stia clar despre ce vorbesc si, asa cum am incercat sa le subliniez – ei fac banii, ei au muncit un an intreg si s-au daruit familiei si ar trebui sa-si faca vacanta unde considera ei, parintii, ca este bine pentru familie).
        Desigur, consultarea si auzirea punctelor de vedere ale copilului e un lucru constructiv, argumentam dar, asta e parerea mea, imi pastrez dreptul de veto pentru ca eu – parintele – sunt autoritatea. Am o vorba “prietenos este complet diferit de prieten” – sau, altfel spus, sunt un prieten cu drept de “ultim cuvant”. Am fost binecuvantat cu un copil foarte atasat de reguli, deci n-am fost silit sa-mi folosesc acest drept prea des pentru ca, de obicei, intelege. Am avut insa momente cand am incercat “mi-as dori” sau “ar fi mai bine sa” si am realizat ca el credea ca sunt simple sugestii – asa ca am inceput sa comunic mai direct: aici chiar vreau sa faci asa, acolo e absolut okay – la alegerea ta.
        Acum vreo 2 ani a dorit de ziua lui un BB-gun – cu gaz comprimat a carui alice intra in scandura la 100m. Am discutat, a discutat si cu mama lui si pana la urma am spus “Ia-ti gandul ca nu se va intampla”. 🙂
        In plus, din cand in cand, inca de cand era mic ii ofeream cate o victorie benigna- nu poate fi invata sa castige decat daca incepe sa castige din copilarie.

  2. Monica V / 14 January 2016 17:03

    Este mai usor de exersat stilul autoritativ intr o lume in care majoritatea din jur o practica. Afirmatia mea nu are legatura cu efectul de turma, ci cu practica vietii de zi cu zi. Imi amintesc acum momentul in care seful clinicii ,in care am inceput sa lucrez ca proaspata imigranta ,ne povestea cu nonsalanta, foarte relaxat, fara nici un fel de falsitate sau complexe, cum ca baiatul lui cel mijlociu NU a vrut sa faca nici o facultate, a spus ca e prea mult pentru el, a optat pentru o scoala profesionala de…zugravi. Recunosc ca am ramas fara cuvinte, am facut un exercitiu mental rapid, inchipuindu mi reactia tatalui meu daca i as fi spus asa ceva.Nu am zambit deloc.

    Reply
    • Andi V. / 14 January 2016 18:10

      Stiu ca pare socant ce-mi povestiti dar trebuie sa consideram si partea cealalta a situatiei: imi aduc aminte cat de mult l-am invidiat pe un instalator de aer conditionat – nu seful, ci ajutorul, care imi povestea degajat cum, la 23 de ani (cu o scoala de 6 luni) facea acelasi salar cu mine la 34 – el la 6 PM pleca acasa, cu mintea limpede iar eu zaboveam in fata calculatorului pana la 3 AM ca sa invat lucruri noi.
      Inteleg ca e doar un aspect dar imi amintesc de un articol al unui psiholog de copii. El spunea ca parintelui din ziua de azi ii este greu sa conceapa ca copilul lui ar putea fi … mediocru. Da, Romania are, daca ne luam dupa diplome o populatie foarte educata – dar oare cati dintre cei cu diplome de facultate le-au obtinut pentru ca parintii au tanjit, au impins, au fortat, au spaguit? In plus – cati dintre ei profeseaza cu succes acele diplome?
      Eu personal, la varsta de aproape 46 de ani inca ma confrunt cu mama mea care – in ciuda succesului demonstrat al deciziilor mele – inca mai considera ca tot ce fac cu viata mea are legatura cu ea pentru ca ea considera ca exista o singura cale spre succes: a ei. (nu-mi mai bat capul pentru ca nemultumitii cronici nu vor fi niciodata fericiti dar tot ma deranjeaza oarecum).

      Reply
  3. Andi V. / 14 January 2016 16:35

    Multumesc mult pentru comentariul pertinent. Va impartasesc parerea. Absolut toate aceste teorii trebuie luate cu un dram de sare si procesate individual. Ce inseamna teoria asta pentru un copil anume depinde foarte bine de caracterul acelui copil, de circumstante, de mediu. Intotdeauna am spus ca ei, copiii, au o natura duala: au un caracter al lor, individual, ca un adult dar, in acelasi timp, nu sunt adulti si mintea lor nu functioneaza ca a unui adult (fapt fiziologic, nu de opinie). Trebuie luate ambele aspecte in consideratie. Ce este pedeapsa pentru unul nu este pentru altul; la fel si cu recompensele. Cred ca daca suntem atenti, implicati, daca tinem acel canal de comunicare deschis, ne e mai usor sa intuim cum sa-i strunim ca ei sa devina adulti bine ajustati.
    Eu am avut avantajul de a vedea pe aici, in Canada, la lucru, acest stil autoritar: parintele care, dupa ce asculta si rationeaza impreuna cu copilul anumite dorinte, situatii, fenomene, foloseste dreptul de veto sau de impunere daca copilul nu intelege beneficiile. Il vad si pe cel permisiv si super-protectiv (parintii elicopter – cei care graviteaza deasupra copiilor) – si vad cum media specialistilor incep sa se ridice tot mai mult impotriva acestuia pentru ca se confrunta cu rezultatele.
    Echilibrul in toate ajuta cel mai mult.

    Reply
  4. Monica V / 14 January 2016 16:20

    Multumim pentru articolul bine documentat! As adauga,daca imi este permis, ca deseori ( nu numai pe plaiuri mioritice) apar combinatii catastrofale ale tipologiilor descrise de dumneavoastra. Ele reprezinta rezultatul studiului teoretic intens depus de unii parinti care citesc carti despre care au auzit eventual pe facebook sau al caror titlu l au citit de-a-ndoaselea in tren/metrou/tramvai. Este vorba despre parintii care se autointituleaza fini psihologi, preocupati de autoeducare si autocunoastere.Copilul, adaptat oarecum de ani de zile la tipologia “din nascare”, se trezeste brusc in fata unor cerinte si reguli noi, nesustinute insa practic pe perioade mai lungi de timp.

    Fiind produsul unui tata autocratic si a unei mame cu salturi dintr o tipologie in alta, incerc sa ii ofer fiicei mele ceea ce mie mi a lipsit cu desavarsire: normalitate emotionala.

    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro