Cazul din Norvegia a generat multe discuții în online între români, despre metoda corectă de creștere a copiilor. Deși toți sunt de acord că aceștia nu vin cu manual de funcționare și mulți acceptă și că fiecare copil e diferit, asta nu-i împiedică pe oameni să se erijeze în autorități. Unii iau apărarea bățului sau măcar a palmei, ceilalți se plasează în zona în care nici cu o floare nu trebuie să atingi un copil.
Eu înțeleg perfect ambele reacții. Cei mai mulți dintre cei care acum au copii au crescut în anii 70 sau 80 și au fost crescuți într-un stil autocratic. Unii și l-au însușit, alții l-au urât atât de mult, încât s-au plasat în extrema cealaltă, a părintelui permisiv. Așa suntem noi, oamenii, – fugărim naziștii și aducem comuniștii pentru că extrema trebuie să fie răspunsul la suferințele și neplăcerile noastre.
Dar ce sunt aceste stiluri parentale de creștere a copiilor?! În psihologie, astăzi, există patru stiluri parentale teoretizate. Mulți le vor ignora. Sper totuși că acest articol va fi citit și de oameni necuprinși de pasiunea momentului care vor medita la ceea ce atâția psihologi au teoretizat.
Iată deci cele patru stiluri, enumerate oarecum într-o ordine calitativ ascendentă – dacă ne raportăm la cât de bine ajustat social și performant este copilul crescut astfel:
NEGLIJENT/INDIFERENT: Stilul parental neglijent este unul din cele mai dăunătoare pentru copii. Acești părinți nu sunt neglijenți ca un răspuns la atitudinea copilului (cum se poate în celelalte clase), ci pur și simplu nu le pasă destul ca să se implice. Am putea numi acest stil „stilul prietenului” – nu cer nimic de la copil, nu-i impun standarde, dar nici nu-i oferă susținerea și ghidarea de care nevoie. Câteva din tipologiile acestor părinți:
– își lasă des și pe perioade lungi copilul singur acasă;
– au mereu scuze, mai mult sau mai puțin valide, pentru a nu fi cu copilul;
– nu au idee clară despre viața copilului, despre nevoile lui emoționale și fizice;
– nu le cunosc profesorii și prietenii;
-nu se implică în viața copilului în afara casei.
Copiii crescuți astfel, statistic, sunt cei mai afectați în viața adultă. De obicei, sunt neperformanți în studii și slujbă și încărcați de anxietate și angoase. Probabil, când eram copii am fi ales acest stil de părinte – care să ne lase mâncare în frigider, să plătească întreținerea și ce mai avem nevoie și să nu ne bată la cap deloc. Dar, aidoma, când eram copii, am fi ales să mâncăm un tort de înghețată și să sărim peste ciorbă și spanac, nu-i așa?
Copiii crescuți astfel au dificultăți în a stabili relații solide cu alți copii și aceste dificultăți se perpetuează și când devin adulți. Lipsiți de baza de încredere în părinții lor, au dificultăți în a explora și înțelege lumea așa cum este.
Fără să generalizez mai mult decât este cazul, cultura noastră încurajează mulți tați să se înscrie aici. Nu cred că toți o fac pentru că așa le este felul, ci pentru că li se repetă că nu e treaba lor să se ocupe de educația copilului și unii o iau de bună. Mă bucur când văd că tot mai mulți bărbați se desprind de acest model.
PERMISIV: Stilul permisiv, numit și „indulgent”, este alt stil dăunător. Acești părinți ajută copilul, dar nu cer nimic de la el. Nu-i impun standarde și nu-l împing să se autodepășească. Evită confruntările cu orice preț. Sunt foarte grijulii și iubitori ca părinți. Rezultatele negative însă invalidează acest beneficiu. Caracteristicile lor sunt:
– de obicei nu impun reguli copiilor și atunci când o fac, aceste reguli sunt inconsistente;
– lipsa lor de structură conduce la indivizi lipsiți de autodisciplină și autocontrol – două atribute importante pentru obținerea succesului în viața adultă;
– unii părinți (mulți în România?) adoptă acest stil ca răspuns de opoziție la propria lor creștere autocratică;
Ar putea părea un stil foarte reușit – copilul crește cu multă dragoste și libertatea care derivă din lipsa consecințelor. Practica arată că nu este astfel. Copiii au nevoie de structură care să-i ajute să se simtă în siguranță. Este important pentru copil ca rolurile de „părinte” și „copil” să fie foarte clare în creșterea copilului.
Copiii crescuți astfel manifestă următoarele simptome:
– un sentiment de nesiguranță din cauza lipsei unor granițe clare pentru ce este permis și ce nu-i permis;
– lipsa unui comportament adecvat de socializare;
– egocentrism – au fost crescuți ca și cum ar fi centrul universului;
– rezultate academice modeste sau mediocre rezultate din lipsa motivației;
– bătălii repetate cu polii de autoritate (profesori, șefi).
La vârsta adultă, statistica spune că acești indivizi, chiar dacă nu vor suferi de anxietăți adânci ca în cazul celor crescuți prin stilul neglijent, nici nu vor performa bine în studiile și slujbele lor.
AUTOCRATIC (traducerea din engleză ar fi „autoritarian”, dar DEX-ul nu conține acest cuvânt): se mai numește „stilul parental strict”. Sunt acei părinți care cer foarte multe de la copiii lor, dar nu oferă suficient suport emoțional. Acești părinți nu acceptă un dialog cu copiii, ci le cer să respecte un set strict de reguli și să le împlinească speranțele. Se bizuie deseori pe pedepse pentru a cere supunere sau a transmite o lecție.
Este un stil care ar trebui să ne fie foarte familiar – mulți dintre cei care am crescut în anii 70 și 80 am fost expuși acestui stil și ne-a displăcut teribil. Culmea este că, în ciuda traumelor lăsate în mulți dintre noi de acest stil, nu este cel mai dezastruos.
Caracteristici:
– părinții au reguli care insistă că trebuie respectate indiferent de situație;
– răspunsul lor la motivele acelor reguli este cel mai adesea „Pentru că așa am spus eu!”
– nu oferă copiilor alegeri și decizii în lucrurile care-i privesc, doar ordine;
– pedepsesc pentru ca să obțină rezultatul dorit;
– oferă puțină căldură și îngrijire emoțională copiilor;
Regulile, ne spun psihologii, sunt binevenite în viața copiilor. Ce este, însă, prea mult, devine dăunător. Structura oferită de reguli trebuie echilibrată de raționalitatea acelor reguli, de explicare copilului a beneficiului pe care acele reguli îl oferă.
Copiii acestor părinți au o stimă de sine scăzută, deseori devin timizi sau chiar temători. Asimilează ascultarea cu dragostea, nu știu cum să se comporte în situații sociale și deseori, odată ce se îndepărtează de presiunea parentală, se comportă aberant. Mulți dintre ei sunt performanți în studii și pe plan profesional, dar sunt mistuiți de neliniște interioară, nefiind ajustați bine pentru viață.
AUTORITATIV: este stilul pe care toți psihologii îl recomandă ca fiind cel mai eficient și având cele mai bune rezultateîn dezvoltarea copilului. Părinții care se încadrează aici au așteptări înalte de la copiii lor, dar și le temperează, pentru a le oferi suportul necesar, și le ajustează la realitate. Câteva din caracteristicile de bază ale părinților autoritativi (vă rog frumos să citiți cu atenție pentru că, empiric, pot spune că doar o minoritate din părinții români se clasifică aici):
– oferă copiilor o structură cotidiană: ore de culcare, de mâncare, de joacă, timp de învățare, reguli de gospodărire bine înțelese etc.
– ruperea acestor reguli conduce la consecințe rezonabile și consistente (nu o dată îl pupăm, o dată nici nu observăm, iar a treia oară îi luăm tableta);
– explică clar copiilor ce așteptări au de la ei și aceste așteptări rămân în domeniul rezonabilului (eternul „zece pe linie” nu este rezonabil, de exemplu)
– discută deschis cu copiii și copiilor nu le este frică să răspundă similar.
Cea mai importantă caracteristică a acestui stil este dezvoltarea unui canal de comunicare cu copilul. Dacă părintele reușește să creeze această linie de comunicare în care copilul se poate exprima fără teamă că i se va pune pumnul în gură sau va fi certat, părinții vor înțelege mai bine ce se întâmplă în viața copilului și în gândurile lui. În felul acesta îl pot ghida mai eficient în meandrele vieții.
Pentru o notă personală, trebuie să vă mărturisesc că eu sunt produsul unei mame autocratice și a unui tată neglijent. Îmi place însă să cred că am depășit momentul traumelor. Au făcut ceea ce știau să facă sau ce li s-a spus că este bine să facă și dacă n-a fost bine (și nu cred c-a fost) singurul lucru care mai e de făcut este să mă concentrez pe ceea ce fac și voi face cu și pentru fiul meu.
N.B. Autorul are în pregătire o carte ce va apărea curând la Editura Tritonic. Stay tuned! 🙂
Citiţi şi
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
“Femeile pot simula orgasmul. Bărbații pot simula o întreagă relație”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.