Cam așa sună cântecelul urii dintre bugetari și corporatiști (mă refer, bineînțeles, la tot mediul privat, dar, de dragul articolului, îi voi numi pe toți așa). Dacă m-ar întreba cineva care este diferența în România dintre stat și mediul privat, fără să intru în prea multe detalii, i-aș rezuma totul în aceste câteva cuvinte: „pe unii îi doare, pe alții îi costă”.
De obicei, corporatiștii au pata pusă pe bugetari. Pe ei cică îi costă cel mai mult deoarece, în logica lor, dacă plătești mai multe dări la stat, ai mai multe drepturi. Păi, nu! Ideea de cetățeni se bazează exclusiv pe acest lucru! Fără el nu avem identitate în sistem! Fir-ar să fie de treabă! Corporatiștii uzitează cât pot de des de anumite cuvinte fixe. Abuzul lor lingvistic de prestigiu este sintagma „oameni care lucrează la stat”, deoarece accentul trebuie pus cu toată puterea pe vocabula „stat”, care, în mod magic, este transformată, după bunul plac, în verb din substantiv. E felul lor unic de a sublinia importanța lor în lume și, mai ales, a muncii titanice pe care o depun pe altarul mediului privat. În rest, leprele de la stat sunt menite execrării, iar statul ar fi bine nici să nu mai existe.
Românii antiromâni se urăsc și se iubesc în același timp!
Părinții corporatiștilor care au lucrat în mediul privat (adică au avut patroni abuzivi și tiranici) s-au obișnuit să nu se mai plângă ca lehuzele. Copiii lor însă mai au multe de învățat! Dincolo de un antiromânism (românii sunt …!! alegeți voi orice invectivă, dar cică toate merg) efervescent la suprafață și evanescent prin contrast cu bunul simț, logica și raționalitatea, acești copii au moștenit o lume imperfectă ce se definește pe sine ca fiind „posibil perfectă”, pe care nu vor să o dezvolte. Sloganul este simplu: „Vrem schimbarea în România, dar fără noi!”. De ce nu am fi fiecare dintre noi un impediment serios pentru perspectiva unei schimbări reale, de substanță, în România? Ne-am învățat atât de mult cu perfectul, încât am uitat prezentul.
Poate, pur și simplu, nu considerăm că este treaba noastră să facem ceva. Noi vrem doar să primim de-a gata totul. Nu este nicio diferență între cei care primesc un kilogram de făină și un kilogram de ulei pentru un vot și cel care are o leafă mai mult decât onorabilă la corporație și așteaptă minuni de la stat care cică i se cuvin din oficiu. Și săracii cu făina și uleiul aplică aceeași logică.
Prostia unor apretați și amărâți se aseamănă foarte bine
Prin urmare, nimeni nu este scutit de prostie, iar drama aparține celor din categoria baștanilor (adică a celor înstăriți în raport cu amărâții) pentru că cei cu făina și uleiul sunt sinceri până la capat. Ei nu au nevoie de duplicitate în procesul lor de supraviețuire. Singurii care au nevoie de ambalaj, de etichetă, de formalism și protocol glacial (dacă reuşesc totuși să ajungă la nivelul acesta!) sunt apretații, cei care în esență umilesc prin averea lor. Atitudinea lor face cât o mie de cuvinte!
Din păcate, lucratul la stat de dovedește de multe ori mai păgubos psihologic. Cantități enorme de energie se risipesc aparent inutil. Instituția respiră doar prin privilegiul exclusiv al șefilor de tot felul. Aici fiecare este șef în funcție de vechime, nu de rang sau performanță. Singura treaptă care trebuie urcată este cea de supraviețuire. Organigrama este mai mult un banc, o glumă! Fiecare ține strâns cu dinții de treaba sa și exagerează cu orice înprejurare importanța sa în cadrul instituției. Filosofia „să moară capra vecinului” strict pentru consolidarea puterii personale este nu doar necesară, ci imperios imperativă. Permiteți-mi, vă rog, pleonasmul!
Anonimatul și singurătatea, caracteristica oamenilor care fac ceva în România
Nu lipsesc haitele și găștile, precum și micile conspirații și găinării care se fac tot pentru sabotaj. Aici avem un front deschis tot timpul care este temperat doar pe o perioadă de timp scurtă sau medie de către director în general. Conflectele devin latente, iar orgoliile cresc. Aici, în acest mediul neconcurențial, dar vicios sufletește și moral, supraviețuiesc și câțiva oameni minunați în adevăratul sens al cuvântului. Ei erau și în perioada comunistă și poate vor mai fi, cu îngăduința lui Dumnezeu, și peste ani. În mediul privat se poartă alte haine, însă vorbim de același fenomen de la un punct încolo. Odată ce pătrunzi în miez, vezi singur cât este de putred.
Să nu uităm totuși că în momentele noastre de înflăcărare împotriva bugetarilor există câțiva oameni care, cu multă dragoste și multă pasiune pentru artă, frumos, bun simț, au reușit să facă imposibilul, fiind invizibili în majoritatea timpului. Ei sunt marii anonimi care justifică încă existența României! Și încă reuşesc! Restul apretaților sunt mai mult vedete.
Apropo, știe cineva cine a fost persoana care a pus pe internet întreaga colecție a faimoasei reviste Teatrul? Mă tem că nu…
Citiţi şi
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Latura întunecată a bărbaților „de treabă”
Despre feminitate conștientă, vulnerabilitate asumată și atracție autentică
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
