(Corăbii înecate în chiuvetă)
Când m-am întors din povestea asta, întâi am plâns fără oprire 10 ore. Pe urmă m-am întors cu ochii umflaţi la viaţa mea obişnuită, ţinută de mână, ca un orb, de instinctul de conservare. Zile întregi m-am spălat, m-am îmbrăcat, am deschis gura ca să bag în ea pâine, cafea şi ţigări, fără să ştiu cu adevărat ce fac. Două lucruri nu putea deloc să rezolve bietul instinct. Să mă facă să scriu şi să mă pieptăn.
A doua NU poveste a început din cauză că am talent şi scriu. Un băiat m-a citit şi mi-a scris un e-mail. Era din alt oraş şi asta a fost tot. M-am îndrăgostit, fără să ştiu de cine, în 3 minute. N-am avut nici măcar scuza celor 10 până-n 20 de ani. Îi depăşisem cu mult, pe toţi. Nu m-am mai desprins de mess. Plecam greu şi cu teamă de lângă computer, la o bere sau la un concert. Într-un fel, ştiu foarte bine cum e să trăieşti „cuplat la aparate”.
Eu m-am dus să-l cunosc, după un an şi multe certuri. Din minutul 48 al orei 9 din ziua în care ne-am cunoscut şi am devenit posibili, el a început să fugă. Iar eu am început să alerg după el. N-am fost niciodată bună la alergarea de rezistenţă, pentru că fumez şi n-am răbdare. M-am împiedicat, m-am enervat, am înjurat, am ţipat şi am plâns. Dar n-am renunţat, pentru că basmele nu-ţi atrag niciodată atenţia când ce e prea mult începe să strice.
Nu suporta să-l ating în regim diurn şi ţipa la mine atunci când o făceam, dar noaptea, după ce îşi încheia temeinic nasturii de la pijamaua albastră, voia să pot trece cu naturaleţe la programul de sex. Nu-mi răspundea la telefon, nu-l suporta. Nu-i plăcea să mă vadă printre lucrurile lui, zicea că i le stric. Se crispa la fiecare schimbare, oricât de mică. Într-una din vizitele mele a dispărut trei zile şi s-a întors abia în dimineaţa când îi părăseam oraşul. În ultima din vizitele mele, m-a încuiat în casă, mi-a luat maşina şi dus a fost. În două din nopţile vizitelor mele, am ajuns să dorm singură într-o cameră de hotel. Nici unul din cuvintele simple nu avea acelaşi înţeles pentru amândoi. Când eram împreună, eram mai departe decât dac-ar fi stat fiecare la el acasă.
Nu am, cu siguranţă, o fire care să-şi dorească a-şi face singură rău. M-am îndrăgostit de talia lui intelectuală, care se potrivea frenetic cu a mea. Dar, o dată cu povestea asta, am aflat că nu e de ajuns. Am avut zile întregi în care credeam că nu e nici măcar de dorit.
Mi-au rămas de la el bucuria câtorva cărţi şi dragostea pentru un muzician anume. Sunt momente în care mă lupt în continuare cu spaima de a nu fi niciodată atât de bună cum aş vrea, pentru cineva.
Mi-a mai rămas o amintire care uneori bate tare în inima mea atât de patetic-poetică, la o adică. Într-o seară cu certuri groaznice, uşi trântite, dezordine şi cd-uri sparte, eu mi-am luat câmpii. Când m-am întors, am găsit în chiuvetă, nisip şi în scurgere, o scoică. Vărsase o sticlă cu apă de mare, memento al unei veri trecute. A doua zi mi-a spus că toate corăbiile i se înecaseră în chiuvetă.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Fără femei libere, lumea toată e în lanțuri
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
