Printr-un straniu joc al sorții, mi-a fost dat să locuiesc, pentru perioade mai scurte sau mai lungi, în diferite țări din lume. Nu asta e important, ci faptul că statutul de călător sau acela de rezident a determinat diferite feluri de a simți ce înseamnă a fi român. De cele mai multe ori (și mai ales în urmă cu vreo zece ani), a fost vorba despre un puternic complex de inferioritate, resimțit în toate formele lui, mai ales dacă mă aflam într-una dintre țările Europei. Deși nu voiam să recunosc, a fi român venea la pachet cu rușinea că, bunăoară, muzicantul care cerșea pe pod era român sau femeile care rătăceau suspect, fără un rost aparent, în fața unui muzeu celebru, vorbeau românește. Tăcerea politicoasă, cu gura încrețită sau cu un zîmbet înghețat, care însoțea răspunsul meu întrebarea De unde sunteți?, pusă de un interlocutor din spațiul vest-european, era deopotrivă de natură să mă uimească, dacă nu să mă întristeze. Știți, suntem romanici, latini, încercam apoi o explicație timidă, A, da?, interesant…
Într-un caz fericit, unii auziseră de Hagi sau de Nadia Comăneci, și asta, în mod cert, mă bucura, e totuși mai bine decît nimic. Și-mi venea apoi să zic ceva grozav cu care nația mea să poată fi identificată, Dac-ați ști ce deltă sau ce munți sau ce mare avem, ehe, dar și că… Brâncuși, Coandă, uite, Matisse a pictat ia românească și Eliade, și Ionesco, și Culianu, o, și Enescu și Vladimir Cosma, și uite naiul lui Gheorghe Zamfir, dar stați că mai am, uite Alina Cojocaru, și românii care iau premii la concursurile NASA și româna care se vorbește în Silicon Valley, informaticienii români... Un puternic sentiment de superioritate, generat de cel, la fel de puternic, de inferioritate, m-a determinat, în astfel de momente, să vreau să cred că suntem o nație compusă din cavaleri în armuri strălucitoare, rămași, printr-o neșansă istorică anonimi (și ceva cu Porțile Orientului), cel puțin, dacă nu moștenitori paradoxali ai unei romanități izolate și, prin asta, spectaculoase ș.cl., ș.cl. În alte spații, în afara continentului european, de pildă, sentimentul ăsta nu a mai apărut, poate pentru că generozitatea și ospitalitatea, în aceste spații, se manifestă după alte criterii și au în vedere alte considerente.
Citiți și Cum recunoști un român în Europa occidentală
În timp, mi-am dat seama că tot ce e, de fapt, important e ca românii, acolo unde se află ei, și se află peste tot, dar peste tot, în lume – și nu vorbesc aici de turism, cât de faptul că s-au dus să muncească sau să învețe -, să facă figură onorabilă. Să-și vadă de treaba lor. Am avut ocazia să văd că generațiile tinere, ajunse să învețe sau să muncească în spații străine de România, nu simt complexul de inferioritate pe care eu l-am simțit ori de câte ori am călătorit. Să se fi schimbat lucrurile? Am stat de vorbă cu ei și am văzut, întâi cu surpriză și apoi cu bucurie, că ei se simt, în primul rând, cetățeni ai lumii și-abia apoi români, că fraternizează egal cu cei din jur, că nu se simt deloc inferiori altor nații, ci doar colegi cu cei aflați, exact ca ei, la învățătură sau la muncă, indiferent dacă sunt români, englezi sau indieni, chinezi sau bulgari. Mi-a venit inima la loc odată cu generațiile astea de români tineri și nonșalanți, încrezători și dornici să facă treabă bună. Printre ei poate vor fi fiind și unii dintre cei cărora le-am semnat aplicația sau recomandarea de a studia la una dintre universitățile engleze, germane, olandeze sau americane și cărora, înainte de a pleca, le mai spuneam o dată să nu-și vorbească de rău țara din care au plecat, dar nici țara de adopție și mai ales să nu uite să se întoarcă acasă și să aducă tot ce e bun din ceea ce au învățat.
În tot acest timp, m-am mai lecuit de rușine, cerșetori români nu mai văd, românii fac treabă foarte bună pe unde sunt prin lume. Încă mi se mai strânge inima, din alte (vechi) motive. Că nu avem pârtii de schi, că nu avem autostrăzi, că unii dintre guvernanți sunt mai degrabă personaje din farse sau comedii de moravuri etc. Că nu știm ce să facem cu oamenii excepționali et alii.
Dar știți ce? Mie îmi plac românii. Pentru că fac treabă bună pe unde se duc. Pentru că sunt veseli, pentru că umplu spațiul din jur cu voie bună, pentru că își adună patriotismul spart în bucăți și încearcă să îl recompună cum pot, că încă mai poartă ii. Că știu să bea cu poftă. Că știu să bea cafea și să stea la taclale. Că există mici. Și sarmale. Și fasole cu ciolan. Că se duc în curse imposibile la Cercul Polar și le mai și cîștigă. Că Salonul Cărții de la Paris sau Tîrgul Internațional de Carte de la Leipzig. Că sunt toleranți. Of, și sentimentaaali. Că sunt seducător de anacronic de mândri de folclorul lor. Că nu sunt xenofobi sau extremiști, iar asta nu e deloc puțin lucru.
Eu m-am lecuit și de complexul de inferioritate pe care îl aveam ca român călător sau ca rezident periodic. Acum, dacă aud românește în jur, mă duc și salut și îmi ofer ajutorul. E tare bine. Trăiesc într-un spațiu în care a ști că România e în Europa e mare lucru.
Nu mă mai supăr. Zîmbesc și știu că Simona Halep o să mai cîștige un meci. Și că tinerii care acum sunt risipiți în multe dintre universitățile lumii se vor întoarce în România.
Și că, în definitiv, rumânii, cîți se află lăcuitori la Țara Ungurească și la Ardeal și la Maramuroșu, de la un loc suntu cu moldovenii și toți de la Rîm se trag, vorba-aia.
Pe Ohara o găsiți întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Cei care țin în viață România muribundă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
