Într-o lume pestriță, plină de diversitate, îmi place așa, ca o psihopată, să analizez tot felul de tipologii de oameni, parte integrantă a lumii pestrițe și, bineînțeles, parte integrantă a nervilor mei speciali, cei de zi cu zi. Mie îmi place să fiu eu, ador să mă consider unică în stat (deși știu că nu e nici pe departe așa), îmi place să mă cred foarte înțeleaptă la o vârstă fragedă care încă începe cu „2”, să dau sfaturi fără să fi trăit nicio secundă din sfaturile mele, să fiu curioasă și să-mi bag nasul peste tot. Așa funcționez eu și-mi place, nu bag în seamă nici măcar dezavantajele care vin pachet cu tot ceea ce sunt eu ca om. Cel mai aprig critic al meu sunt eu și nimeni altcineva, nu suport să vină careva să-mi spună că trebuie să mai slăbesc sau să încetez să mă mai fac blondă pentru că arăt ca The Mommy 2. Nu! Lasă-mă să-mi fac damblaua, voi fi blondă un an, doi, cinci și apoi o să văd singură că da, ar trebui să încetez. Și, de asemenea, pot fi oricât de grasă îmi doresc, nu aștept validări false de la nimeni.
Am multe defecte, nu mi le știu pe toate pentru că pe unele nici măcar nu știu cum să le numesc. Sunt specialistă în făcut scenarii, și mai specialistă în a crede acele scenarii, dar expertă în a-mi strica singură dispoziția din cauza acelor scenarii. Câteodată sună atât de logic în capul meu ceea ce eu singură am inventat încât stau și mă întreb dacă nu cumva ar trebui să mă duc să mă internez de bună voie undeva unde să petrec niște timp cu mine.
După cum se vede, și eu sunt parte integrantă în această lume diversă și ofer porția mea de nebunie oricui mă suportă. Sunt puțini oameni în viața mea (ce surpriză), dar acei oameni, așa puțini cum sunt ei, mă acceptă fix așa cum sunt și-mi dau două palme metaforice doar atunci când chiar exagerez și văd și eu că sunt tâmpită.
Dar știți ce-mi place la mine? Nu simt nicio urmă de invidie. Niciodată. Pentru nimeni. De ce? Pentru că eu oricum mă cred unică în stat. Așa este, sunt arogantă. Dar îmi e mai bine arogantă și să nu-mi ajungă nimeni cu prăjina la nas decât să-mi rod toate cele douăzeci de unghii din dotare din cauza lui cutărică sau a lui cutărică.
Invidia, ca parte pregnantă a vieții tuturor, ca parte chiar și din cel mai plat cotidian, înghiontește persoane de sex feminin și masculin să se împungă reciproc, să-și arunce așa zisele „maxime” cu fervoare și naturalețe înnăscută, iar apoi să se comporte ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Am stat și am observat nenumărate persoane aruncându-și săgeți otrăvite ascunse și în cea mai minusculă prepoziție și pot să afirm cu tărie că persoane mai jalnice ca cele chinuite de invidie nu există. Mi se va da dreptate atunci când voi afirma, adică acum, că fetele practică foarte des arta invidiei, deseori veninoasă și menită să strice ziua unuia sau a altuia.
Aceste persoane, să le zicem în continuare persoane, deși noi știm că majoritatea sunt femei, n-au liniște până nu demontează, strâng din dinți, schimbă tonul, devin infatuate, se cred infailibile ca Papa, doar pentru că pur și simplu ele nu pot. Neputința câteodată naște monștri. Nu sacri, ci veninoși și respingători. Nu are rost să ascund soarele cu degetul. Cu toții știm că mizeria de sub preș colcăie. Nu vreau să generalizez și să arunc săgeți cu otravă către întreaga castă feminină și nici nu încerc cumva să scuz ceea ce zic. Susțin cu tărie că oamenii sunt diferiți, bărbați sau femei și sunt adepta pe viață a zicalei „Nu există pădure fără uscături.”
Am întâlnit femei extraordinare, un adevărat model pentru mine, pe care le ador și le voi adora toată viața. Le admir cu pasiune și mi-ar plăcea și mie să fiu ca ele, de la fiecare am luat câte ceva frumos, indiferent că vorbim de profesie sau viața personală, de sfaturi de machiaj și look în general sau sfaturi de comportament. Știu clar că nu voi putea fi ca ele, pentru că fiecare om este unic în felul său, pentru că, oricât aș încerca, eu voi fi tot eu, nu altcineva. Așa că de ce să îmi rod unghiile gândindu-mă că există femei mai bune decât mine, mai frumoase și mai deștepte? Sincer, nu-mi rămâne decât să le admir cu o sinceritate îngrozitoare și să admit că eu sunt eu. Dar să revin.
Din păcate am întâlnit și femei mai puțin extraordinare. Mai neputincioase și mai furioase. Din punctul meu de vedere e ok dacă vecina are genele mai lungi decât ale mele. Dar vecina insistă că genele ei au personalitate proprie deja, sunt niște dive ale genelor și că nu voi avea niciodată asemenea gene. Nu spus direct, evident, dar trebuie să înțelegem ideea. Eu, în acel moment, trebuia să înțeleg că tot intelectul meu stă în gene și că dacă n-am gene sunt un nimeni. Și a trebuit să fiu de acord și să stau naibii în banca mea, nu care cumva să-mi fâlfâie o geană peste ochi.
Carcasa, învelișul exterior, look-ul, nici nu știu cum să-i mai zic, este foarte important, cred că pentru oricine, deși nu vrem să admitem toți. Eu fac parte dintre acei oameni care își acceptă soarta de frumoși și de inteligenți în tăcere, nu știu să accept un compliment niciodată, mereu am câte ceva de comentat, tot timpul caut să fiu mai frumoasă și mai deșteaptă decât sunt, dar în strictă tăcere. Nu trebuie să știe nimeni că sunt lacomă și vreau să fiu cea mai frumoasă frumusețe și mai deșteaptă deșteptăciune de pe această minunată planetă. Tac din gură și-mi văd de scenariile mele, că doar altă treabă n-am. Dar sunt acele ființe mirobolante, desăvârșite care, Dumnezeule, nu mai pot cu atâta frumusețe. Toți bărbații numai pe ele le vor, ele sunt râvna supremă, toți bărbații se îndrăgostesc de ele, săracii, stau așa și fierb în suc propriu cât aceste ființe imaculate îi torturează psihic și le taie pofta de orice, până și de sex. Le vor aștepta pentru totdeauna cât se gândesc ele și se vor jura să le fie sclavi chiar și după moarte, asemenea amazoane, niște Xene ale zilelor noastre, Ecaterinele și Victoriile moderne le-au pus pe suflet un capac mai greu decât au pus pe oala de sarmale. Și le auzi cum se vaită că nu pot merge liniștite pe stradă fiindcă sunt elogiate din toate părțile, cum nu le lasă niciun vânzător bărbat să plătească miile de euro pe care le-au cheltuit în magazin sau cum nu pot purta o fustă mai sus de gleznă pentru că vine un bărbat și le cere în căsătorie. Aceste persoane sunt fix acelea pe care le deranjează dacă ți-ai cumpărat o rochie sau o pereche de cercei nouă, sau dacă ai genele mai lungi decât ale lor, sau dacă ai fundul mai mic ori mai mare, după caz, că și invidia asta e pe grade. Sunt acele persoane care nu vor să te lase să trăiești și te caută până te găsesc, acele fete cărora le plesnește o venă dacă îndrăznești să captezi (fără voia ta) mai multă atenție decât ele.
Fapte, nu vorbe! Degeaba aud atâta frumusețe cum mă gâdilă pe la urechi, dacă nu o și văd. Degeaba mi se livrează vorbe cu lingurița despre inteligență, dacă nu am ceva palpapil și vizual, ca să și cred, zic. Noi, ăștia cu gene scurte, suntem niște oropsiți bătuți de soartă, dar măcar ne vedem de ale noastre, suntem frumoși și inteligenți atât cât suntem și suferim de minunăție în tăcere.
Guest post by Sylvia Sartori
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Latura întunecată a bărbaților „de treabă”
Cea mai fabuloasă perioadă a anului — Venus a ajuns în Taur
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
