Am iubit și eu un bărbat pe melodia asta. Din 2000, vreo patru ani. Și l-am iubit exact așa cum iubești la 19 ani: de tot! Fără rezerve, fără plase de siguranță, fără trecut, doar cu viitor. Am împărțit studenția cu el, fiind cuminte și a lui și nici până în ziua de azi nu știu dacă să-mi pară rău sau să mă bucur. Îmi imaginam că îi voi aduce copiii pe lume și eram convinsă că-i voi fi soție bună și că-mi va fi bărbat de nădejde. Niciodată de atunci nu am mai crezut asta nici despre mine, nici despre cei cu care am împărțit bucăți din viață. Deși mi-am mai pus binele în brațele altcuiva, am făcut-o cu teama că binele meu o să se facă fărâme. Și s-a făcut mereu. Nădejdea într-un el este ceva ce acea relație mi-a luat fără să-mi mai dea înapoi până în zilele noastre, pentru că nimeni nu a contrazis ceea ce a făcut el atunci. Îl iubeam și în după amiaza aceea de vineri, februarie, când m-am urcat în ultimul microbuz spre orășelul de provincie în care el se angajase deja. Mi-am lipit fruntea de geamul rece și odată cu ea toate temerile care o treceau. Noi nu eram bine de ceva vreme, dar speram și așteptam să treacă. Credeam că dacă eu fac ce trebuie, binele nostru se va întoarce. Așa că în fiecare weekend plecam din București să ajung la el, să stau cu el, să fim. Găteam și făceam curat în apartamentul sărăcăcios pe care-l împărțea cu încă un coleg. Așa fac iubitele bune, iar eu eram o iubită bună. Am străbătut pe jos orășelul de la un capăt la altul, până acasă la el, pentru că avea telefonul închis și picături babane de ploaie înghețată mi se lipeau de față, păr, haine și suflet. Venea lapoviță de sus. Cea mai grăsană lapoviță pe care mi-o amintesc se amesteca cu toate grijile mele și apoi se topea în mocirla umedă de pe jos.
@Eric Davidove
La intrarea în scara blocului m-am întâlnit cu cea ale cărei fire negre, lungi de păr le culegeam deja de ceva vreme bună din așternuturile lui. N-o cunoșteam, dar i-am recunoscut părul și i-am simțit tresărirea când amândouă ne-am îndreptat spre aceeași ușă de apartament. Când am sunat, în spatele vizorului a clipit un ochi, care probabil n-a știut ce să facă atunci când ne-a văzut pe amândouă, așa că n-a deschis. Telefonul lui era tot închis, așa că am luat înapoi drumul lapoviței, care între timp mă mușca din față, căci se făcuse seară și mai frig, până la secția de poliție unde el era tânăr ofițer. Un coleg de la intrare a dat din umeri și mi-a spus că a plecat de la birou, când am întrebat de el. „O să-l aștept aici”, am spus cu toată determinarea de care nu știu exact cum sunt capabilă în momente grele și m-am așezat pe băncuța din sala de așteptare. Omul s-a uitat mirat la mine, a închis gemulețul de contact cu publicul și s-a pus pe dat telefoane în care explica, nu știu cui, că este o domnișoară acolo. Apoi, impresionat poate de picăturile de lapoviță care se topeau și se prelingeau pe mine ca să formeze băltoace mici la picioarele mele, m-a chemat să mă dezgheț lângă radiatorul din cămăruța lui, până ajunge prietenul meu. A ajuns, nervos că i-am stricat programul. Îl iubeam și câteva luni mai târziu, exact înainte de examenul meu de licență, când mi-a spus, după câteva zile de tăcere, că el nu mai vrea să continue relația cu mine, fără să-mi poată explica de ce. Am dat examenul și l-am luat cu o notă frumoasă pentru că, atunci când nu plângeam de disperare că viața mea așa cum mi-o imaginasem, îmi alunecă printre degete, învățasem.
Apoi, m-am trezit la țară, în casa alor mei, fără niciun plan, căci toate se năruiseră odată cu relația aceea, fără să-mi pot vedea viitorul, fără hainele care-mi rămăseseră la el. Și a durut cum nu credeam că poate să doară o dezamăgire. Prima. A durut cu lacrimi picurate săptămâni întregi în farfuriile de mâncare din care nu puteam să înghit, a durut cu ciudă și cu un DE CE obsesiv care rupea bucăți din mine, deși-i știam răspunsul și alt DE CE MIE la care n-am știut niciodată să răspund. Durea dimineața, când imediat după ce mă trezeam din somnul agitat cu greu recâștigat îmi regăseam conștiența asupra a ceea ce trăiesc și nu mai puteam să respir de greul din piept. A durut din ce în ce mai tare, până într-un punct dincolo de care nu exista mai rău sau mai greu, apoi a durut din ce în ce mai puțin, diluându-se pe zi, săptămână, lună care trecea. Și am construit de acolo. Din punctul acela dincolo de care nu exista mai jos. Din camera mea din casa părinților din satul natal. Am construit cum am putut eu singură, fără el, fără un alt el, bazându-mă doar pe mine și ce pot să fac eu pentru viața mea.
Aveam 23 de ani și învățam despre viață că niciun el nu-mi poate lua ce fac bazându-mă pe mine. Cred că mai durea încă atunci când, peste câteva luni, a venit la mine, cu trei trandafiri înveliți în celofan, să-mi spună că a greșit, că-i pare rău și că și-ar dori să reluăm de unde eram. Doar că eu nu mai eram tot acolo unde mă lăsase și nici la fel cum fusesem înainte de tot ce suferisem. Eram recompusă din bucăți, pe care le-am lipit cum m-am priceput mai bine, fără să mai pot nimeri forma mea inițială. Nu m-am mai putut întoarce unde eram. Unde eram nu mai exista. Cum eram nu mai exista. Poate de atunci nu-mi plac trandafirii.
Melodia asta este o madlenă, doar că nu toate madlenele sunt dulci. Unele sunt amare ca fierea. Acum, nu mai doare. Poate și pentru că îmi place cine sunt astăzi și știu că, dacă viața nu m-ar fi scos de atâtea ori din zona de confort, n-aș fi aflat niciodată ce multă nădejde pot să am în mine.
Așa că, La mulți ani, Enrique! Astăzi nu mai sunt fana ta, tot la fel cum astăzi n-aș mai ieși nici la o cafea cu bărbați pe care cândva i-am iubit. Oamenii se schimbă, viața merge mai departe, căci, da, există viață după orice el sau ea, dacă investim în noi.
Alte articole ale Manuelei, aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Duminica Cocalarului. Ce mai e de făcut?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
