Nicole
Zilele trec nesuferite, că așa trec zilele, și viața merge înainte indiferent cât de ciung ți-e sufletul. De fapt, nici nu știu cum trec. Am același sentiment ca în copilărie, când mama scotea perdelele de la geamuri și covoarele din încăperi. Geamurile orfane de dantelăria albă, podelele lucioase fără puful persan colorat, îmi dădeau o senzație stranie, de pustiu absolut. De frig. Parcă eram pedepsită să trăiesc într-un univers urât, fără culoare, fără bucurie. La fel e fără Alex.
Îmi văd acum liniile clare ale singurătății, pustiul fiecărei nopți. El e la fel. Nici mai rece, nici mai cald. Nu-mi simte frământarea și nu va ști niciodată ce sacrificiu imens am făcut pentru el, pentru trecutul nostru. Nu va ști cum mi-am strivit sub călcâie sufletul, ca jarul unei țigări pe caldarâm.
Dimineața caut degeaba vreun mesaj ghiduș, vreo vorbă care să-mi tatueze zâmbet pe toată ziua. Telefonul e doar un dreptunghi mut și lucios, pe care-l uit te miri unde. Și-a pierdut importanța, nemaifiind sursa mea de bine, de atât de mult bine. Pentru că acum tace. Tace și el, ca tot ce mă înconjoară, ca tot mediul meu construit cărămidă cu cărămidă într-o tăcere aprigă, strigător de liniștită.
N-am vlagă de nimic. Sunt întrebată iritant de des dacă sunt bolnavă, pentru că starea de apatie nu rimează cu mine. Zâmbesc palid și spun că nu-s, dar nu știu să fi dus vreodată o suferință atât de grea, atât de absurdă ca și acum. O să-mi treacă. După ploaie răsare soarele, îmi spun, pentru că furtuni mă răvășesc în fiecare secundă în care sunt singură. Apoi îmi vine să-mi bag picioarele în înțelepciunea populară, care are vorbe pentru orice situație, iar eu știu că nu voi trece niciodată peste asta. Niciodată. Că nu mă voi putea ierta vreodată pentru gestul făcut. Deliberat. Știind că tai în carne vie. De dragul așa zisei morale și societăți și al unui trecut.
Care nu e PREZENT. Trecutul e doar un banal cavou. Un cavou vesel. Unde ți-ai așezat anii care au plecat, s-au dus, au murit. Ani care nu mai au nimic în comun cu cine ești tu acum.
Trecutul e o cămară cu vechituri, ce-au fost în trend cândva și n-ai avut puterea să le arunci la gunoi. Că-s ale tale. Le-ai agonisit. Bucată cu bucată. Și crești ca fraierul molii. Înmulțești praful pe pământ. Apoi tragi linie și realizezi că numărul anilor e direct proporțional cu grămada de amintiri. Și nu mai știi dacă ai o comoară, sau o ancoră ce te țintuiește în ape tulburi. Te ții cu dinții de ele, crezând că ești suma amintirilor tale. Dar ele sunt biete uși neunse, prin care ai trecut, ce scârțâie nostalgic și plângăcios din când în când. Șantaj sentimental.
Intru pe pagina lui de Facebook. E doar un gest nervos, pentru că n-am ce să văd. N-are nimic acolo. Nici măcar o poză. Și-a deschis contul dintr-un singur motiv: pentru că eu am. Îl văd on și inima-mi sare din piept. Știu că intră doar pentru mine. Mă caută. Ies rapid, cu lașitate și emoții în gât. Nu vreau să-i dau speranțe. Nu vreau să-l ispitesc. Însă știu că se gândește la mine și mi-e de ajuns. Îmi dă o energie caldă faptul că-l știu la computer. E bine, îmi spun. Probabil acasă. Doamne! Cât mi-e de dor!
Mă culc cu inima mult mai ușoară, cu gândul la el. Și mă trezesc la fel. Am dormit bine. Nu știu cum se face, dar mă trezesc cu un sentiment bun. Ce poate fi bun? mă întreb, după ce-mi controlez zadarnic telefonul. Probabil că-mi vine mintea la cap, îmi zic, și mă liniștesc. Mă detașez oarecum de tristețea ultimelor zile și am așa, o stare de mulțumire interioară, ca atunci când ai un cadou care știi că te așteaptă, ori e o sărbătoare și ai musafiri dragi. Nu știu cum să-mi definesc senzația.
Poate am luat-o pe arătură, mă gândesc. Și recapitulez ce ar putea fi bun.
El e supărat pe mine din nou, pentru că aseară, când a venit la culcare n-am avut chef să fac dragoste cu el. Adormisem și na! Recunosc. Sunt rea de somn. Dacă apuc să adorm, mi-e greu să vreau altceva decât să dorm. E organică treaba. Dar el se simte neiubit în momentele acestea. Nici nu știu ce oră era când a venit la somn.
Trece ca o fantomă albă și rece prin bucătărie, își toarnă cafea. E monosilabic. Treaba lui. Nu-mi pasă. N-am chef să mă gândesc la supărarea lui. De obicei mă tensionează crunt reacțiile lui supărate și mă explic, încercând să-l împac, iar el ia lucrurile pe principiul: cine se scuză, se acuză. Whatever! Tot prost cad.
Iese pe ușă și respir ușurată când aud click-ul zarului de la ușă. În mașină îmi pornesc radioul și chiar AUD muzica. Nu doar gândurile mele. E mare lucru zilele astea. Sigur o iau razna, pentru că liniștea asta veselă nu are nici sens nici explicație, iar logică nici atât.
Opresc la un stop și-mi fug ochii pe ecranul telefonului. Am în inbox câteva e-mailuri noi. N-apuc să-mi frec amprenta de ecran, că se face verde și până la școală uit. Mă iau cu ale mele și nu mai apuc să intru în telefon decât pe la zece, când îmi beau cafeaua cu două colege.
Îmi transpiră instantaneu palma și înghit în sec când văd numele lui Alex, aliniat cuminte în lista din inbox. Nu mai aud nimic din gălăgia prietenoasă făcută de fete. Fug la baie. Vreau să fiu singură. Textul îmi dă fiori. Fiecare literă îmi intră parșiv prin pori și-mi trezește dureros dorul de litera lui, de sunetul vocii lui, de el. Realizez brusc cât de tare l-am așteptat. Și că liniștea aceea stranie venea cumva de la el.
Citesc e-mailul iar și iar. Îl simt dureros. Îi simt vibrația degetelor pe tastatură, îi simt privirea și tremurul. Îi simt frica și emoția. Și mă podidește un plâns adânc de dorul și de mila noastră. Toate argumentele mele, atât de atent căutate și clasificate în refuzul meu clar de acum câteva zile, cad ca un joc de Pick-up sticks. Nimic ceea ce nu suntem noi doi nu mai are importanță. Nici gura lumii, nici trecutul meu, nici casa mea, nici soțul meu… nimic. Devin elemente șterse de fundal, pe care abia le pot distinge prin comparație cu durerea intensă și dorința de a-l avea pe Alex în viața mea.
Ies cu fața udă, iar colegele mă întreabă îngrijorate dacă sunt bine. Zâmbesc, ca o ploaie de vară cu lacrimi și rimel amestecate laolaltă și spun cu un ton fericit: e foarte bine. Se uită la mine ca la o picată din lună, dar mă îndepărtez iute, fără a simți nevoia să dau vreo explicație.
Acasă mă intersectez cu el. E silențios și rece. Îl privesc cu ochii mari și îl studiez ca și cum l-aș vedea pentru prima oară. Da, este el, străinul supărat, care își ia jucăriile și pleacă de fiecare dată când nu-i fac pe plac. Și-l las cu boii lui, în supărarea lui.
Mă așez în fața laptopului cu o liniște trainică pe care n-am mai simțit-o de mult. Vreau să răspund la e-mail. Să-i curm așteptarea și emoția. Dar cuvintele fug ca niște furnici înspăimântate din fața ecranului alb și nu știu ce să zic. Și atunci redeschid mesajul lui și-l citesc din nou. Îmi găsesc acolo drumul și cuvintele și înțelepciunea, iar degetele încep a se mișca iute pe tastatură, independent parcă de voința mea. Le privesc cuminte, fără să le întrerup dansul, cu nici un fel de cenzură. Și apăs send în secunda în care am pus punctul la ultima propoziție. Fără să recitesc, ori să revin asupra vreunei formulări, ori vreunui cuvânt. Apoi închid laptopul calmă și mă îmbrac. Ies în răcoarea serii de toamnă, să-mi eliberez de pereții strâmți ai casei gândurile. Sunt conștientă că acest e-mail a închis o poartă în mine, a încheiat o etapă și, indiferent cum vor cădea zarurile viitorului, eu nu voi mai fi niciodată la fel, iar gestul acesta, în aparență banal, a fost o răscruce definitivă, în care eu trebuia să aleg dreapta sau stânga. Și alesesem.
***
Alex
Sunt din nou pe drum. Apa se prăbușește din nori joși, vineții, iar stropii mari se sparg cu pocnete seci de parbriz. Vântul aruncă ploaia dușmănos, aproape orizontal, iar camionul se scutură la fiecare rafală, trimițând șocuri în volan. Pot să simt vibrația cauciucurilor când despică stratul de apă pe asfalt. Plecare cu nervi. Mulți. Same shit, different day.
Greșeli pe care le plătești. Cu mărunțișul vieții tale. Cu zile. Cu plecări. Poate transferându-ți viața pe bancheta camionului. Ce ironie tâmpită! Chimia de început… Nu e nici o chimie. Sunt feromonii, care nu fac nici cât o ceapă degerată atunci când două moduri de gândire se profilează ca fiind total opuse. Poţi să faci dragoste dacă nu există compatibilitate mentală? Nu. Faci se*x, o vreme. Așa vă rezolvaţi conflictele. În pat. Apoi conflictele cresc. Iar flama sexului pâlpâie. Până când nu mai poți. Ți se acrește. Nu mai vezi decât inamicul. Lupta. Pumnul pe care ea-l izbește în masă pentru dreptate. Invariabil dreptatea ei. Lucrurile astea te macină o perioadă. Revezi un chip, îţi aminteşti gesturi, sunete și ţi se strânge stomacul. Sau inima. Sau ce mai ai pe-acolo, prin interior, unde te izbeşte un val rău, concentrat, ca un pumn răsucit în lovitură. Tragi pe dreapta, indiferent dacă ai voie sau nu, sari din cabină podidit de o transpirație îngheţată, cu mâinile tremurând şi vomiţi dureros, lângă roata camionului. Sunt cazuri când maşina poliţiei opreşte în faţa ta şi un copoi se repede la tine fericit, cu chitanţierul fluturând. Apoi te vede şi se opreşte, ezitant. Uneori eşti ghemuit la roată, plângând, prosternat la propria-ţi vomă. Şi nu-ţi dă amendă. Te bate pe umăr şi-ţi spune că viaţa e o futută de căţea ordinară. Cu timpul te împietreşti. Cât a fost suferinţă şi cât orgoliu în tot circul ăsta? Timpul trece, treci şi tu odată cu el prin viaţă, cocoţat pe monstrul de oţel. Câteodată iei autostopişti, uneori femei care încearcă să intre în vorbă cu tine şi citeşti în privirile lor o mulţime de lucruri. Le răspunzi politicos, zâmbind, sfărâmând însă volanul în mâini, abia aşteptând să le vezi plecate de lângă tine. Apoi, cu timpul, începi să te simţi bine doar cu tine însuţi. Măcar nu mai trebuie să faci eforturi pentru a părea ceea ce nu eşti, pentru a plăcea altora. Cabina camionului a devenit acasă. Acolo poți fi din nou tu. Doar acolo.
Şoseaua e o lume şerpuitoare printr-o altă lume. Şoseaua are propriul ritm, propria respiraţie, propriile zvârcoliri. Ţi se lipeşte de parbriz şi se prelinge pe sub roţi, iar în faţă ai doar prezentul şi viitorul care dispar în trecut cu fiecare metru străbătut. Dacă nu-l vezi, trecutul nu mai există. Dacă nu-l chemi. De ce să-l chemi?
Lacul se joacă cu soarele, prinzându-i razele și aruncându-i-le înapoi într-un du-te-vino orbitor. Sunt așezat pe mal, pe iarbă și privesc suprafața metalizată a apei fără să o văd. Nicole nu m-a sunat, iar eu nu îndrăznesc să fac nimic. Aștept. Cuvintele ei: „E complicat…” ard fier încins mintea. În traducere liberă: nu e singură.
Aşteptarea mă omoară. Am două zile libere, două zile cu care nu știu ce să fac. Dacă s-a răzgândit și nu mai vrea să ne vedem?
La ultimul antrenament am fost jalnic. Execuţii neglijente, lipsă de concentrare. Partenerul meu, centură verde, a dat cu mine de-azvârlita de câteva ori de nu m-am văzut. La final ne-am salutat şi am ieşit în afara spaţiului de antrenament. Am salutat dojo-ul şi m-am îndreptat spre vestiar. Glasul lui Sensei m-a oprit. Stătea în picioare în mijlocul dojo-ului şi mă privea insistent. Ne-am aşezat pe genunchi, unul în faţa celuilalt. M-a certat blând, aproape părinteşte şi m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am povestit tot, aşa cum i-aş fi povestit unui tată. Paharul cu vin. Şoseaua. Mâna ei mică pe geam. Cafeaua. Buzele ei. Râsul ei. Ochii ei frumoşi. Ne-întâlnirea noastră. Răul din mine. Lacrimile. Sensei mă privea blând şi scrutător, iar la final s-a aplecat puţin în faţă, mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a spus doar atât: „Ashita wa ashita no kaze ga fuku,” apoi m-a invitat politicos la un antrenament special, doar cu el. Când a terminat cu mine, mă durea fiecare muşchi şi fiecare oscior din trup. Am părăsit dojo-ul abia târându-mă, copleşit de dureri, iar cuvintele lui Sensei îmi răsunau încă în minte: „mâine, mâine vântul va sufla din nou”.
Zâmbesc în sinea mea. Înţeleptul proverb n-a avut nici un efect, doar în filme se întâmplă asta. Cu siguranţă că mâine vântul va sufla din nou, dar în altă direcţie. Vax.
Fără să mă întrebe, imaginația zburdă pe nisipuri mișcătoare și o văd cu ochii minții pe Nicole. O văd cu celălalt. O ține de mână. Se plimbă împreună. O ține în brațe. O sărută. Îmi încleștez dinții. Pulsul o ia razna. Mintea deapănă imagini care mă îmbolnăvesc. Aș putea să demolez o casă cu mâinile goale. Respir adânc, încercând să-mi recapăt calmul, dar scenele cu ea și cu celălalt mă bântuie. Închid geamul trântindu-l. Intru în dormitor, îmi iau slipul şi un prosop și ies din casă. Uit să încui ușa apartamentului. Nu mă întorc. Nu-mi pasă. Ducă-se. N-au decât să ia tot, mare lucru nu e oricum. Demarez în trombă spre bazin. Urechile-mi sunt ciulite la telefonul care se încăpățânează să rămână mut. Sună odată, ticălosule! Dar nu sună. Situația e clară: aştept un semn de la o femeie, cel mai probabil, măritată. Eu. Străinul, apărut pe neaşteptate în viaţa ei. Poate sunt doar un capriciu, un divertisment. Poate s-au certat în ziua când am vorbit, iar ea, supărată s-a răzbunat jucându-se cu mine. Probabil că s-au împăcat de-acum…
(fragment din romanul „Pași”, de Em Sava & Axel)
Pe Em o găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
