Atelierul de păpuși: Elena Orbocea și caracterul divin al reprezentării

Catchy

3 August 2016

“Fiecare creație este o mărturisire de sine, așadar o bucurie.”
Constantin Noica

Fără a întinde prea tare coarda în zona metafizicii (deci fără dorința de a aluneca spre danpuricism), îndrăznim totuși să dăm crezare teoriei conform căreia se poate aproxima vechimea unor obiceiuri omenești, atunci când privim comparativ la comportamentul celorlalte mamifere. Până la “meșteșugul” făuritorului de unelte – pe care îl întâlnim în anumite grupuri evoluate de primate – vom cunoaște, observând, mult mai multe cutume pe care omul și le-a păstrat încă din cele mai vechi timpuri, acestea precedând, chiar, conștiința de sine. Nucleul familiei, vânătoarea, comportamentul de intimidare a adversarului, construitul cuibului ar fi câteva dintre acestea, alături de joacă. Joaca precedă societatea. Prin urmare, putem trage concluzia că acțiunea imaginativă ține și de inteligența instinctului. Dacă ne gândim la animalele care se hârjonesc, până la cele care își pândesc și își derutează prada, atunci avem un argument ce sprijină teoria menționată. Dacă împletim nevoia instinctuală de joc cu nevoia conștientă de creație, conștiință de sine și reprezentare antropomorfă (ultimile trei apărute mult mai târziu), va rezulta și meseria de păpușar alături de rezultatul ei – păpușa.

Pentru ca jocul să funcționeze, el trebuie să fie “luat în serios”. Credința în joc nu urmărește negarea realității, cât confecționarea uneia paralele din care se poate ieși oricând. Una ce, precum hipnoza, ne face să uităm de noi înșine. Ca atunci când ascultăm muzică, conducem mașina sau privim la un film.

Copilul este foarte capabil de crearea unei asemenea lumi. Întrucât cea reală, în care trăiește, nu îi este pe deplin cunoscută și clară, copilului îi este destul de greu să discearnă realitatea de poveste. Păpușa lui va fi, așadar, o ființă vie pe care o va iubi așa cum iubești ființele vii. Legătura sentimentală cu păpușa, derivată din credința jocului, se pierde în timp, revenind peste ani de zile, atunci când îndrăgostiții își vor oferi jucării pe care le vor strânge la piept, le vor imprima afecțiunea, folosindu-le drept substitut al persoanei iubite, cu care nu se poate locui, încă, sub același acoperiș. Extrapolând, speculăm că și părintele dăruiește copilului o păpușă, pentru că nu poate fi în permanență în preajma acestuia (ex: jucăria ce i se oferă copilului ca leac împotriva fricii, atunci când acesta doarme singur, sau gestul dăruirii uneia “ca să aibă grijă” de cel mic, atunci când cel mare e plecat).

Caracterul divin al artei derivă de aici, de la caracterul miraculos al creației. Zămislirea, atâta timp cât nu poate fi explicată prin mijloace concrete, e divină. Creatorul de artă se substituie astfel dumnezeirii, iar despre aptitudinile deosebite ale acestuia, chiar și în zilele noastre spunem că “i le-a dat Dumnezeu”. Cu certitudine putem admite: dacă prin prisma copilului păpușa e vie, creatorul de păpuși are, deci, date divine, creând ființe vii, imitând creatorul suprem. Unii îi zic talent…

Un astfel de creator este și Elena Orbocea. La Casa Avramide din Tulcea, pe data de 16 iunie 2016, în cadrul Festivalului de Carte “Danubius”, aceasta a susținut un workshop alături de copii mari și mici, prin care au fost demistificate procedeele ce stau la baza confecționării prietenilor din nasturi, cârpă și suflet. Atelierul presupunea realizarea unei păpuși destul de simple, astfel încât să poată fi încropită de oricare dintre participanți, fără prea mult efort. Cu toate acestea, există și secrete ale meseriei pe care coordonatoarea evenimentului nu le-a divulgat, nu din superstiție sau pentru a păstra taina, ci doar din simpla dorință de a nu complica lucrurile cu termeni sau procese neaccesibile publicului, cum ar fi: amestecul de polimeri (la care chiar se pricepe, spre deosebire de cealaltă Elena), tehnica brodajului, construcția scheletului metalic etc.

Elena Orbocea

Copiii și adulții părtași la acest joc au refăcut din elemente de bază (șosete, ață și năsturei, înarmați cu foarfece și curiozitate), magia păpușarului. Aceștia au primit toate materialele utile în câte un plic de hârtie crem. Pe fiecare din aceste plicuri era desenat, chiar de către autoare, un nostim portret de fetiță pistruiată. Și… start!

Nu s-a mizat pe replicarea trăsăturilor fizice concrete, formele fiind stilizate, tocmai pentru ca rezultatul finit să poată fi folosit pentru joacă, în orice fel. Atunci când păpușa este încremenită într-o poziție rigidă și o expresie a feței ce exprimă o singură stare, aceasta devine un element decorativ și nu un vehicul al imaginației ludice. În teatrul de animație, marionetele sunt flexibile, iar în lipsa expresivității trăsăturilor, actorul mânuitor se va ocupa de construcția acțiunilor și reacțiilor lor.

Elena Orbocea pregătește pentru anul viitor o expoziție de păpuși ce urmărește o tematică locală: etniile conlocuitoare din Dobrogea de Nord. Câteva dintre creații sunt deja realizate: grecul Aris, lipoveanca Varvara, ucraineanca Nadia și turcoaica Dilara își ocupau locul lor de cinste pe podiumurile instalate în sala în care s-a desfășurat atelierul, fiind emisarii viitorului eveniment. A vorbi despre acest amestec de culturi înseamnă a vorbi despre rădăcinile noastre, iar arta este unul din cele mai importante canale de comunicare. Istoria devenirii noastre se poate contura și vizual, nu? Naționalismul, un curent desuet în economia tendinței contemporane de globalizare – acel “eu  sunt mai bun decât celălalt” , “fruncea”, alături de alte aberații asemănătoare – nu-și are locul aici. Elena încearcă să ne comunice, prin această panoplie cosmopolită, că noi suntem produși în creuzetul în care s-au amestecat români, pravoslavnici bărboși, cazaci zaporojeni, urmașii lui Baiazid și… cine mai știe câți alții?

Elena Orbocea2

În 1986, sub Gorbaciov, un număr de patru formații rock din URSS a înregistrat clandestin un album (Red Wave) pentru piața din Statele Unite. Produsul a fost bine primit. S-a spus atunci că unde politica dă greș, arta e cea care reușește, venind din urmă, să sfărâme ziduri și să înfrățească popoare. Poate că Elena Orbocea (alături de Aris, Varvara, Nadia, Dilara și ceilalți copii ai ei) va proceda la fel. Nu, cu siguranță nu se vor prăbuși imperii. Dar poate că se vor dărâma, măcar pe durata expoziției viitoare, idei fixe, crezuri învechite, clișee și iar clișee. Iar în locul lor, să admirăm și noi o fărâmă din… caracterul divin al reprezentării!

Guest post by Mihai Gălățan, actor

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Anton Cehov, oglinda complexelor noastre

Nu exista „noi”, eram doar eu și-un laptop…

Azi mi-a venit de vreo zece ori să plâng…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
367 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro