Pe Florence Welch (Florence & The Machine) fanii o ştiu exuberantă şi extrem de dezinvoltă. Propria voce pare că o umple pe artistă cu o energie ieşită din comun, din care, inevitabil, se alimentează şi publicul său. Vogue UK a descoperit însă că lucrurile nu sunt deloc atât de simple precum par în cazul cântăreţei britanice. Sau cel puţin nu au fost pentru cântăreaţa care va concerta în România pe 19 iulie, la Electric Castle.
Florence a oferit ediţiei din Regat a celebrei reviste o confesiune sumară a dependenţei de alcool care i-a marcat primii 30 de ani de viaţă, dar şi despre cum a reuşit să schimbe starea de lucruri înainte de a se alătura celebrului “Club 27”, din care fac parte artişti precum Kurt Cobain sau Amy Winehouse, decedaţi la vârsta de 27 de ani.
“Uneori îmi amintesc unele lucruri prosteşti pe care le-am făcut ca adolescentă, cum ar fi tentativa de a-mi face un tatuaj pe faţă la 14 ani, şi trebuie să mă aşez ca să îmi recapăt suflul. Încă nu îmi vine să cred că am scăpat, că am supravieţuit acelor ani. Sau poate nu am făcut-o? Însă, măcar sunt încă în viaţă.
Durează ceva până să înţelegi valoarea ta cu adevărat. Am scăpat de dependenţa de alcool la 27 de ani, la câteva luni după petrecerea de ziua mea în timpul căreia mama avusese un discurs – o pledoarie, de fapt – în faţa prietenilor mei, pentru a-i ruga să mă ţină în viaţă şi să nu permit să mă alătur celebrului “Club 27”. După ce a încheiat, mi-am băgat faţa în tort şi apoi am făcut duş îmbrăcată. În acea zi nu credeam că a 30-a aniversare a mea va fi una în care voi fi trează, calmă, alături de prieteni buni şi cu mâncare bună pe care chiar să o mănânc; nu credeam că voi arbora steagul alb la o petrecere, că mă voi preda, că sunt gata. Până la urmă, tot plănuisem alternativa încă din adolescenţă, cu beţii lungi de o săptămână care să marcheze finalul primei decade a vieţii.
Am tendinţa de a privi înapoi spre acele vremuri cu un amestec de nostalgie şi teroare. O parte din mine încă o admiră pe acea fată, totala ei lipsă de preocupare pentru propria autoconservare, felul în care se arunca în lume cu capul înainte şi cu ochii închişi, fără teamă de consecinţe. Însă, vreau în acelaşi timă să o strâng în braţe şi să-i spun: “E ok, eşti ok, poţi să cobori acum. Ai ţipat din vârful acelui copac de prea multă vreme”.
Deşi îl admir într-un fel bolnăvicios, mare parte din curajul pe care îl aveam în adolescenţă şi ceva mai târziu venea dintr-un fel de auto-dispreţ. Era în stare să forţez limitele şi să îmi asum riscuri pentru că nu îmi păsa dacă scap cu viaţă. Uitarea era scopul meu recurent. Nu mai ştiu dacă erau de vină presiunea societăţii sau o predispoziţie genetică către perfecţionism şi anxietate (cazurile de tulburări alimentare şi dependenţele sunt numeroase în familie), dar de undeva am prins ideea că greşeam, că nu eram suficient de bună, de deşteaptă, de slabă. Eram constant foarte furioasă pe propria persoană. Cum s-a ajuns aici, nu ştiu – încă încerc să înţeleg ce le face pe femeile tinere să se războiască cu ele însele. Chiar şi aşa, corul celor care mă judecau nu a încetat să cânte. Încă o mai face, chiar dacă nu la fel de tare sau de des, iar când se întâmplă, încerc să nu mă tratez cu vodcă sau prin înfometare.
Uneori mi-e dor de sălbăticia de la vârsta adolescenţei, pătrunderea prin efracţie în clădiri abandonate, urcatul în copacii din Piaţa Sogo, hoinăreala de zile întregi. Eram destul de sălbatică pentru o persoană care încă stătea în casa părinţilor, chiar dacă una cu doi părinţi academicieni destul de absenţi şi şase adolescenţi, de unde era uşor să scapi nesupravegheat. Totul era teribil şi minunat, iar toată lumea era nebuneşte îndrăgostită sau cu inima complet zdrobită, uneori chiar şi într-un interval de numai o oră. Am avut câteva faze destul de îndoielnice referitor la felul în care mă îmbrăcam, de la “bibliotecara beţivă” la “vrăjitoarea beţivă” şi am învăţat că o cărare pe mijloc nu se potriveşte deloc cu o frunte Edwardiană lată. Dar pe cele mai multe dintre lucrurile pe care le făceam atunci nu le-aş mai dori acum.
A fost ciudat să renunţ la toate acestea, chiar am plâns după ele un timp. Când eşti muziciană şi o mare alcoolică ai parte de o existenţă în care eşti tratată cu mare indulgenţă, ceea ce face maturizarea foarte dificilă. Petrecerile erau, după cum simţeam, un aspect definitoriu al personalităţii mele: bună la cântat, bună la băut şi bună la drogat (Notă: dacă chiar crezi că ai un talent la luat droguri, de obicei înseamnă că nu te pricepi la asta şi că trebuie să te opreşti).
Însă, nou-descoperita încântare de a pleca dintr-un loc cu toate posesiunile asupra mea, fără să fi fost acostată de un dubios într-o parcare, nu m-a părăsit. Este miraculos pentru mine să îmi petrec zilele de luni muncind sau citind, mai degrabă decât să stau să privesc emisiuni ca Bake Off, incapabilă să mă mişc, plângând în pernă şi sperând că regretele vor dispărea.
Mai există şi alte miracole zilnice. Nu m-am mai cântărit de 4 ani, nu am nicio idee câte kilograme am în acest moment. În urmă cu cinci ani ştiam greutatea mea de dimineaţă, de seara, cu sau fără haine. Cu sau fără bijuterii. Să scap de aşa ceva pare o mai mare realizare decât să fii evenimentul principal la festivalul Glastonbury.
Poate pare că dramatizez (cine, eu?), dar oricine a trăit sub tirania cântarelor poate înţelege cât de mult îţi ia până să capeţi încredere în propriul corp. Credeam că relaţia mea cu mâncarea nu mai poate fi una normală; credeam că sunt distrusă dincolo de punctul în care se mai putea face ceva. Dar pot spune cu mâna pe inimă că nu mă mai gândesc la asta acum. Nu ţin regim. Nu ţin cură de detoxifiere. Încerc să nu împart mâncarea în bună şi rea. Mi-a luat ceva să fac asta, dar obsesia a dispărut. În schimb, a trebuit să fac cel mai oribil lucru la care mă puteam gândi: să vorbesc despre asta.
O tulburare alimentară te vrea tăcută, ruşinată, izolată. Îţi va spune orice ca să te ţină captivă. Probabil chiar acum îţi spune să nu îi pomeneşti numele, că este prietena ta. Dar corpul tău înseamnă mai mult decât un lucru care să fie privit, el lucrează alături de tine, nu împotriva ta. Nu poţi să te iei la trânta cu propria ta inimă.
Nu vreau să spun că am găsit soluţia universală – nici eu nu sunt un reper de sănătate. Dacă ţi-ai refuzat hrana, s-ar putea să îţi refuzi de asemenea şi hrana emoţională. Mi se pare greu să accept iubirea, stabilitatea. O mare capacitate de a te bucura înseamnă o mai mare capacitate de a înflori.
Încă mai am momente când ies de pe scenă în aplauzele publicului, după care stau singură în camera mea şi scrollez pe telefon până găsesc câteva lucruri care mă fac cu adevărat nefericită. Fotografiile neflatante făcute de paparazzi ajută, la fel şi erorile vestimentare. Chiar dacă iubesc social media ca modalitate de conectare a oamenilor, însă de multe ori este şi o unealtă care să te facă să te îngropi în ruşine.
Citiţi şi Ce îţi trebuie să fii frumoasă?
Auto-flagelarea te schimbă, dar lucrez la asta. Şi, cu cât sunt mai sinceră, cu atât devin mai fericită. Nu cred că auto-distrugerea este un mod de a stimula creativitatea sau altceva. Iar cu cât sunt mai puţin preocupată de felul în care arăt sau de ceea ce am făcut aseară, cu atât capăt mai multe energie de a munci. Am avut succes în pofida demonilor mei, nu din cauza lor.
Mă întreb dacă varianta mea din trecut ar fi îngrozită de zilele mele de vineri din prezent, în care mănânc paste şi mă uit la TV alături de cineva care se poartă frumos cu mine. M-ar crede banală? În mod cert am auzit jurnalişti plângându-mi-se de “lipsa de vedete rock care să se poarte ca atare”, însă hedonismul nu mi-a oferit libertatea pe care o doream.
Cei mai mulţi dintre prietenii cu care beam trebuiau să se lase. Pe rând s-au spălat cu toţii de trecut, iar acum suntem alături unii de ceilalţi, şocaţi şi uşuraţi. Gătim, vorbim, muncim. Unii dintre ei au copii şi se duc la culcare devreme. Iar toată “adulţenia” pe care o respinseserăm pare acum cumva o rebeliune. Un act de rebeliune pentru a rămâne prezent, pentru a lupta împotriva dorinţei societăţii de a te amorţi, de a te face să ignori lucruri. Nu trebuie să privim în altă parte!
Crucificarea sinelui în numele artei înseamnă că arta încetează, iar o altă voce este pierdută. În acest moment al istoriei noastre, nu a fost niciodată mai necesar să adunăm cât de multe voci putem pentru a cânta”.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
