Dragul meu,
Mi-e dor de tine. Atât de dor, încât nu îmi ajunge să îți aud vocea. Vreau să îți scriu. La telefon suntem prea ocupați cu a ne depăna amintiri și visuri: de iubire, de trăire, de prezent, și trecut, și viitor. Iar când vorbim, nici nu ne pasă de vor fi aievea. E de ajuns să ni le spunem. Uneori am senzația că noi visăm, doar ca să ne putem povesti apoi, unul altuia.
Într-un fel inexplicabil și misterios, simți. Simți când am cea mai mare nevoie să mă faci să râd, cu mintea ta frumoasă, plină de imagini care mi se înfățișează sub formă de vorbe. Pentru că, da, tu vorbești în imagini.
Cât eram de tânără… Mai știi? Tu spuneai că nu ești la fel de tânăr, dar știu eu. Atunci, ca și acum, aveai candoarea unui băiețel de clasa a doua, îndrăgostit de colega de bancă, pe care, cu cât o iubește mai tare, cu atât mai tare o trage de cozi.
Și atunci mă trăgeai de cozi. Dar mai frenetic. Acum o faci mai blând, mai puțin incisiv. Cu același foc, însă. Nu, nu pentru că distanța și anii care s-au așezat între noi vor fi știrbit cu ceva dragostea pe care o porți amintirii mele. Ci, pentru că, odată cu vârsta, omul se întoarce la esența lui.
Eram tânără, drag și iubit bărbat. Iartă-mă că divaghez, dar vreau să știi că ești unul dintre cei mai iubiți bărbați ai vieții mele. Ți-ai făcut culcuș cald în sufletul meu. Atâta te-ai foit și răs-foit, până ți-ai găsit locul în mine. Și te-ai așezat acolo, și dormi dus, și apărat de iubirea pe care de ani ți-o port. Eram atât de tânără când ne-am întâlnit, atunci când m-ai întrebat: ”Tu cine ești?”, iar eu am început să îți înșir tot CE credeam că sunt. M-ai oprit: ”Nu, nu CE ești. Cine ești?”. Te-am privit speriată, și uimită, și mi s-a oprit lumea în loc. Erai primul om care mă întreba așa ceva. Nici măcar eu nu mă întrebasem până atunci. Nici nu cred că știam a conjuga verbul ”a fi”. Dar tu m-ai văzut. Și ai intuit în mine nevoia avidă de cunoaștere. Așa ți-am devenit dragă. Dorind să cunosc, să te cunosc. Să îți sărut cu ochii mintea aceea trează, mereu prezentă, și plină de imagini frumoase.
Și-am început să ne iubim. Fără să știm că o facem, la început. Cu câtă emoție și fior îți așteptam venirile. Nicicând nu mă îmbrăcam pe îndelete ori mă pregăteam ore întregi înainte de a te aștepta. Nu îmi păsa cum m-ai fi privit. Pentru că tot ce îmi doream era să te privesc eu. Să te trăiesc. Să mușc din fericirea care avea gustul pielii tale. Pe ascuns ți-am gustat-o, la începuturi. Tu nu știai, dar te priveam atât de fascinată, încât mi te imprimai pe retină și te puteam duce în ochi până la următoarea întâlnire. Așa îmi erai prezent chiar și în somn. Chiar și când nu erai.
Îmi citeai. Mai știi cât de frumos îmi citeai, cu vocea ta de bărbat ce nu cunoaște graba? Ce ciudat. De pe atunci mă întrebam cum e posibil ca un bărbat atât de încercat să își păstreze intactă candoarea. Te-aș fi pupat pe suflet, de aș fi putut. Tu nu mai știi, probabil, dar eu îmi amintesc fiecare gest. Mă sărutai pe frunte, te ridicai din pat și te așezai la calculator, ca să îmi împărtășești momente din tine. Eu stăteam pe o parte, îmi țineam capul pe brațul îndoit și părul, pe atunci negru, îmi cădea indecent pe un ochi. Nu dădeam la o parte nicio șuviță, pentru că erai atât de frumos, încât nu puteai fi real. Te voiam așa, într-un tablou difuz, ca o fata morgana ce îți dă iluzia fericirii. Nu voiam să te las în real. El mi te răpea. Mereu și mereu.
Și, nu ți-am spus niciodată, dar când îți lipsea aerul, mi-aș fi smuls plămânii și ți i-aș fi dat. I-aș fi umplut cu tot aerul lumii, să îți ajungă pentru totdeauna.
Din când în când, îmi făceam curaj și îți povesteam visurile mele. Nu râdeai niciodată. Eu râd acum, amintindu-mi. Dar tu mereu ai crezut că visul nu poate fi ridicol. Visul poate doar să se împlinească, până la urmă. Mă ascultai. Nicicând nu mi-ai spus: ”E prea mult, fetiță dragă”. Nu. Tu, nu. Mă ascultai cu toată ființa ta, și îmi spuneai că sunt frumoasă. Apoi te aplecai asupra mea, ca un zeu îngăduitor, și mă sărutai. Iar eu, din mică, mă faceam și mai mică, să mă pot strecura la pieptul tău.
Și am plecat, într-o zi. Am plecat înspre viața mea. Mai știi, nu? Au trecut anii. Mi-au mai citit și alți bărbați, de atunci. Și, pe măsură ce o făceau ei, tu te transformai, tot mai mult, în Povestitorul meu. Știi de ce? Ai fost singurul capabil să ieși din lumea noastră și să intri cu totul în a ta, chiar dacă prețul era fericirea clipei.
Ne căutăm mereu, bărbat drag și iubit. Și ne găsim de fiecare dată. Știu că ți se face dor de mine. Îl simt. Se întâlnesc mereu dorurile noastre la jumătatea drumului. Așa ajung să stea la povești ore întregi. Ore de râset, de amintiri, din trecut și viitor. Orele noastre în imagini.
Ne e dor, știu. Iar eu tremur la gândul că, în ceasul revederii noastre, nu voi mai ști să mă fac din mică și mai mică, pentru a-ți încăpea toată în brațe. Și îmi e teamă că, din nou, nu voi ști să îți spun cine sunt. Și teamă îmi e că nu voi avea visuri să îți împărtășesc, iar tu să le asculți, și să îmi spui cum aș putea să le îndeplinesc. Dar nu are de ce să îmi fie teamă, nu? Pentru că voi ști toate astea. Cum altfel? În preajma ta știu totul.
Cu drag,
Ioana
Pe Ioana o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
“Femeile pot simula orgasmul. Bărbații pot simula o întreagă relație”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
