Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Breakfast at Tiffany’s: de ce Audrey Hepburn a câştigat rolul creat pentru Marilyn Monroe

4 May 2019

În zilele noastre, unei poveşti de dragoste nu îi trebuie foarte mult să te ducă cu gândul la cea a Cenuşăresei. Însă Breakfast at Tiffany’s este cu adevărat o variaţiune pe aceasta temă, povestea unei tinere care supravieţuieşte adolescenţei pline de pericole şi care se transformă, din propria voinţă, dar care până la urmă s-ar putea să nu trăiască fericită până la adânci bătrâneţi.

Asemenea Cenuşăresei, povestea este despre evadare şi despre auto-modelare. Breakfast at Tiffany’s îi transmite fiecărei femei, ca şi multora dintre bărbaţi, că reinventarea stă în puterea oricui, că există o fată de aur care aşteaptă să fie eliberată din capcanele obişnuite ale vieţii.

Multe dintre cronicile filmului consemnează faptul că, în momentul când producătorii de la Hollywood au cumpărat drepturile asupra poveştii, autorul Truman Capote şi-a dorit ca Marilyn Monroe să fie interpreta personajului Holly Golightly. Dar cum şi-ar imagina cineva că o altă actriţă în afară de Audrey Hepburn ar fi putut juca acest rol? Ei, bine, pentru multe persoane familiarizate cu Marilyn Monroe, dar şi cu romanul, efortul nu este chiar atât de mare.

De fapt, aşa cum au observant mulţi dintre critici, Hepburn este total nepotrivită pentru rolul lui Holly, un personaj care se dovedeşte o vagaboandă din vestul statului Texas, pe numele ei real Lulamae Barnes. Astfel, este greu de imaginat cum putea fi aleasă o actriţă mai nepotrivită pentru acest rol decât Audrey Hepburn, care putea fi ingenuă, naivă sau suavă, însă nu şi o ţărăncuţă americancă. Mai ales că actriţa emana prin fiecare por aerul aristocratic.

În schimb, Monroe, chiar dacă originară din California, era născută Norma Jeane, iar asta era doar primul dintre argumentele care o recomandau pentru rolul lui Holly. Rămasă orfană în perioada Marii Crize Economice, ea a fost atât exploatată, cât şi salvată de bărbaţi mai în vârstă. Ajunsă la maturitate, Marilyn avea să facă referiri la molestările suferite în copilărie, subiect regăsit şi în cazul personajului lui Capote. De asemenea, inclusive aspectul fizic o recomanda pentru a fi cea care să dea viaţă personajului din roman.

Dorinţa de a reuşi şi de a se reinventa reprezintă alte două argumente care o apropiau pe Monroe de rolul lui Holly, chiar dacă personajului din film îi lipsea hotărârea pe care actriţa a avut-o când se lupta să îşi creeze un nume la Hollywood. O altă asemănare derivă din carte, acolo unde personajul Holly este descris de agentul ei drept “o fată pe care o poţi citi când termină un flacon de calmante Seconals”. Patru ani mai târziu de la apariţia cărţii, în 1962, Marilyn Monroe avea să moară în urma unei supradoze de Nembutals, un calmant similar, interzis după moartea actriţei.

Adaptarea de pe marile ecrane a apărut în 1961, cu mai puţin de un an înainte de moartea lui Marilyn Monroe, care a fost probabil dezamăgită să nu primească rolul care fusese scris de Truman Capote pentru ea şi despre ea. Holly ar fi putut fi personajul carierei ei, mai ales că, desi blondă, aceasta nu era deloc proastă, etichetă de care Monroe s-a luptat să scape toată viaţa.

Însă Audrey Hepburn a fost cea care a primit rolul, iar în retrospectivă pare uşor de înţeles de ce. Mai mult decât Monroe, ea a devenit un reper pentru transformarea de tip Cenuşăreasa, reuşind să reflecte adevărata sa personalitate, ca şi cum nu ar fi fost o actriţă, ci o adevărată prinţesă, o regină autentică.

Într-un fel, Capote a fost şi el o “regină autentică”. Un copil neglijat din Louisiana, un geniu care s-a transformat într-o celebritate, dar care nu a crezut că locul său este într-un castel. Aşa cum scria în numele alter-ego-ului, naratorul fără nume din carte, a trăit constant cu nasul lipit de geam, dorind tot timpul să privească lumea de pe partea cealaltă a ferestrei. Capote, care s-a născut Truman Parsons, era el însuşi un aspirant la statutul de Cenuşăreasă. Asemenea lui Holly, el şi-a schimbat numele, s-a reinventat şi a aşteptat-o etern pe zâna potrivită.

Cinderella. Character in the tale written by Charles Perrault. Engraving in The Iberian Illustration, 1891. (Photo by: PHAS/UIG via Getty Images)

Cenuşăreasa nu era o fată săracă, ajunsă ulterior la rangul de prinţesă. În poveştile lui Charles Perrault şi ale fraţilor Grimm, aceasta îşi începe viaţa într-un mediu privilegiat şi în bunăstare, ba chiar în versiunile timpurii ea este o prinţesă deposedată de statut de cei care îi invidiau puterea şi frumuseţea. Este mai puţin o poveste despre metamorfoză decât este despre revelaţie: transformarea care scoate la iveală sinele adevărat. Pe ecrane, nu am văzut-o niciodată pe Norma Jeane devenind Marilyn Monroe, ci am cunoscut-o abia după momentul decăderii. Însă pentru Hepburn, fiecare rol definitoriu până la Breakfast at Tiffany’s şi continuând cu My Fair Lady a reprezentat o continuă transformare, ca a unui fluture. Şi, spre deosebire de Monroe, care era mereu privită ca o persoană transformată artificial, Hepburn s-a schimbat în ceea ce era deja, o persoană luminoasă.

Dragostea culturală pentru filmul Breakfast at Tiffany’s reprezintă de fapt iubirea pentru Audrey Hepburn, starul de cinema. Imaginea proiectată constant de aceasta era aceea a unui rafinament autentic, intrinsec, a unei sofisticăţenii care nu era niciodată rece, a unui stil instinctiv, care atinge cotele cele mai înalte în film, o apariţie care în continuare este considerată printre cele mai bune din istoria cinematografiei.

Începutul peliculei prezintă Hollywood-ul ca pe o fabrică de vise. Hepburn apare într-o rochie neagră, lungă, purtânc un colier enorm, strălucitor, şi ochelarii de soare marcă înregistrată pe care Jackie O avea să-i adopte câţiva ani mai târziu. Camera ne încurajează să privim alături de ea în vitrina magazinului Tiffany’s la diamante şi alte bijuterii; după aceea, ea merge pe stradă, mâncând dintr-o gogoaşă despre care bănuim că este probabil singura pe care Hepburn a mâncat-o în viaţa sa. Însă exact aceste mici detalii ale normalităţii, ale ordinarului, au fost cele care au umanizat imaginea actriţei.

În următoarea secvenţă în care o vedem, doarme cu o mască de ochi absurdă şi dopuri de urechi cu ciucurei. Se trezeşte derutată şi trage pe ea o cămaşă de frac – una dintre puţinele insinuări că ar întreţine domni peste noapte – şi, cu părul răvăşit, îi deschide uşa lui George Peppard, cel care interpretează alter ego-ul lui Capote: un bărbat înalt şi foarte masculin, destul de diferit de autor. Paul Varjak, aşa cum este numit arbitrar scriitorul care va deveni un amorul pe interes obligatoriu al lui Holly, este lăsat să intre, moment în care ea realizează că are o întâlnire. Holly se precipită în timp ce se îmbracă, se spală pe dinţi şi îşi pune pe cap o pălărie enormă, după care iese din dormitor ca – voilà! – Audrey Hepburn. Camera stăruie asupra zâmbetului ei cuceritor, în timp ce întreabă: “Surprins?”. “Uluit”, vine răspunsul lui Varjak, răspuns pe care l-ar fi dat şi spectatorii în faţa unei transformări atât de rapide, uşoare şi absolute.

Unul dintre lucrurile care fac transformarea atât de eficientă este aparenta lipsă de efort. Tot ce îi trebuie lui Holly este pălăria potrivită şi “the little black dress”, denumire care etichetează acest tip de ţinută până în zilele noastre. Şi gata, iat-o cum apare ca prin magie, ca o zână care a fluturat din baghetă.

Începând cu Now, Voyager şi ajungând până la Pretty Woman, Hollywood-ul a prezentat mai multe poveşti despre răţuştele cele urâte care devin frumoase lebede sau în care femei de moravuri uşoare ajung femei de casă. Apelul la transformare este un apel la îmbunătăţirea sinelui: unele femei se nasc frumoase, altele încă mai trebuie să şi descopere frumusețea, însă în ambele cazuri Hollywoodul promite că obiectivul poate fi atins. Romantismul din Breakfast at Tiffany’s nu se leagă de Peppard (în singurul său rol notabil), ci de iubirea lui Hepburn pentru ea însăşi, de fantezia pentru sofisticarea pe care o întruchipează. Audrey, spre deosebire de Marilyn Monroe, nu a părut niciodată că încearcă prea mult să pară aşa cum este.

Transformările legendare ale lui Hepburn au început odată cu primul ei Oscar pentru rolul din Roman Holiday, din 1953, acelaşi an în care şi Monroe apărea în Niagara. Într-un alt fel de poveste a Cenuşăresei, Hepburn o joacă pe prinţesa Ann, care petrece o zi perfectă în Roma, călărind un moped alături de Gregory Peck, după care se întoarce la îndatoririle sale înainte de miezul nopţii, fără Prinţul cel Frumos, dar încrezătoare în iubirea pe care el i-o poartă. Parte din metamorfoza ei are loc când îşi tunde părul, îşi vinde câteva accesorii şi pantofii, după care îşi suflecă mânecile, se descheie la nasturii de la gât şi îşi desăvârşeşte astfel look-ul care avea să devină marcă înregistrată.

În următorul film al ei, Sabrina, Hepburn a trecut printr-o transformare mai îndelungată, din nou de la adolescenta cu coadă într-un personaj care personifica perfect stilul soignée. La scurt timp a urmat Funny Face şi o nouă transformare, prima în care povestea prezintă armata de stilişti şi fotografi necesară pentru asta. Ulterior, în My Fair Lady, Hepburn a jucat rolul Eliza Doolittle, o femeie care iniţial nu este deloc autoarea propriei transformări. În momentul când Hepburn a jucat-o pe Galatea, ea a încetat pentru totdeauna să mai fie Cenuşăreasa. Nu a fost nevoie de prea mult, deoarece prinţesa ieşise deja la suprafaţă.

Filmul Breakfast at Tiffany’s, ca şi romanul lui Capote, o înfăţişează pe Holly ca un mix între Cenuşăreasa şi Galatea. Ea are parte de personajele ei pygmalioneşti – mai întâi Doc, cel care o salvează şi o educă, oarecum rudimentar; apoi OJ Berman, care o învaţă să vorbească în mod corect (învăţând-o franceză ca să poată vorbi engleză mai apoi), dar care nu reuşeşte să îi educe şi comportamentul. În acest punct, Galatea lui Capote, asemenea unui Huckleberry Finn feminin, îşi îndreaptă atenţia spre noi teritorii, evadând din constrângerile “sivilizaţiei”.

Însă Hollywoodul nu avea s-o elibereze niciodată pe Hepburn în sălbăticie, cu atât mai mult cu cât ea nu aparţinea acesteia. Filmul ilustrează inclusiv o romanţă cu oraşul New York, care nu ar vrea ca ea să îl părăsească. Astfel, apare Pygmalion-ul final, scriitorul Paul Varjak, cel care desăvârşeşte domesticirea lui Holly, o persoană atipică finalului anilor ’50. Ea se etichetează drept Miss Holiday Golightly – Călătoare, lucru care arată că, pentru o femeie, moravurile uşoare înseamnă cu totul altceva decât pentru un bărbat.

De aceea, pentru ca povestea să devină o romanţă, indiscreţiile lui Holly trebuiau anulate, ca şi cum ar fi fost o iubită care a căzut pradă aspectului financiar al sexualităţii. Aici nu este doar obsesia Hollywood-ului pentru injectarea unei poveşti de dragoste de fiecare dată când apare o femeie frumoasă, ci este despre un bărbat care trebuie să o redobândească pe ea, ca şi pe sine, dintr-o lume a oportunismului sexual, descris eufemistic.

La fel ca în Great Gatsby al lui Fitzgerald, Breakfast at Tiffany’s este fundamental o poveste despre visul American. Romanul lui Capote, dacă nu este despre coşmaruri, este în mod cert despre preţul acestui vis. Filmul, asemenea multora de la Hollywood, priveşte hotărât visele ca pe dorinţe ce pot fi împlinite. De aceea, nu este o coincidenţă faptul că o stea a filmului european, cu o moştenire aristocratică, a fost aleasă să aducă la viaţă visul american în toată splendoarea romanţei sentimentale, deoarece visul este, în parte, unul despre transformarea în realitate, despre apartenenţă. Asemenea lui Holly Golightly şi Marilyn Monroe, Jay Gatsby este un impostor. Dar Hepburn reprezenta mai degrabă autenticitatea, nu imitaţia, succesul, nu ratarea, siguranţa, nu escapismul.

Citiţi şi Audrey, Marilyn şi cele două rochii celebre

O recenzie a filmului decreta că Hepburn a fost greşit aleasă pentru rolul lui Holly. Acest fapt nu păoate fi negat, însă tocmai de aceea filmul acţionează independent şi a devenit atât de distinct din punct de vedere cultural faţă de roman. În ciuda faptului că păstrează multe dintre dialogurile lui Capote, povestea este fundamental diferită tocmai datorită tonului vocii şi a dispoziţiei generale. Filmul este însorit, plin de speranţă, în timp ce cartea este plină de umbre şi teroare.

Până la urmă, umbrele nu sunt mai reale decât lumina soarelui. Filmul lui Edward este, fără îndoială, unul escapist, care ne încurajează frenetic să nu ne gândim la cât de sordide şi triste sunt personajele de fapt. Asta înseamnă romanţa. De fapt, romanul lui Capote este plin de propriile sentimentalisme, îndrăgostit de o noţiune romantică a pierzaniei şi escapismului. Holly este în mod esenţial o variaţiune a prostituatei cu inimă de aur, în timp ce romanul este dominat de un tip de cinism, prin care naratorul îşi exprimă neconvingător speranţa că această “sălbăticiune” şi-a găsit în sfârşit casa.

Filmul Breakfast at Tiffany’s este dominat de o inocenţă voită, de o romanţă cu romantismul însuşi. Chiar inocenţa lui Holly este voită, ceea ce Hollywoodului îi reuşeşte perfect. Aşa cum ea îi spune naratorului în carte: “Nu am nimic împotriva prostituatelor. În afară de un lucru: unele dintre ele pot avea gura cinstită, însă nu şi inima. Adică, nu poţi să te culci cu un tip, să-i încasezi cecurile şi nici măcar să nu încerci să-l iubeşti”. Moralitatea rezidă în eforturile de a avea un suflet curat, în încercarea de a simţi emoţia autentică. Realizatorii filmului încearcă, metaforic vorbind, să i-o tragă lui Holly, să îi exploateze povestea, să o vândă, chiar să o corupă. Însă, în acelaşi timp, încearcă să o iubească şi să ne facă şi pe noi să o iubim, asemenea lor.

Articolul original în limba engleză, aici.



Citiţi şi

Cel mai greu n-a fost să slăbesc

Casa (altă falsă poveste de Crăciun)

O singură dată am iubit… profund, total, orbește


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro