Se cunoscuseră la o petrecere. După prima noapte de dragoste, el a ţinut-o strâns în braţe zeci de minute, iar de a doua zi au început să vorbească ore în şir la telefon, ca şi când s-ar fi cunoscut de o viaţă. Semănau izbitor de mult. Ea se regăsea în tot ceea ce făcea, gândea şi simţea el, la fel el, încât într-o zi ea i-a spus că el este varianta ei masculină şi dacă ea ar fi fost bărbat, ar fi fost el.
Şi au purtat iubirea prin aşternuturi între munte şi mare, între zi şi noapte, peste graniţe şi graniţe ale simţirii omeneşti. Întineriseră amândoi, simţeau viaţa în adevăratul sens al cuvântului ca pe cel mai frumos dar dat de Creaţie.
Trăiau marea lor iubire, ce se continua parcă din altă viaţă.
El o alinta, o complimenta, o încuraja, o făcea să râdă în hohote, iar ea îi umplea sufletul de dragoste şi bucurie doar privindu-l în ochi.
Nopţile şi zilele petrecute împreună treceau repede. Ar fi vrut să oprească timpul în loc de fiecare dată, dacă ar fi fost posibil, dar el trebuia de fiecare dată să plece.
I-a spus odată că o s-o iubească toată viaţa şi nu o să renunţe la ea niciodată, chiar dacă se va mărita. Ea atunci a realizat că nu va fi al ei şi doar al ei niciodată şi a decis să renunţe până nu era prea târziu. Ceea ce nu ştia ea… era deja prea târziu.
Toate încercările lui de a o întoarce din drum au fost în zadar, până când i-a spus într-o zi să lase viaţa să curgă, să se bucure de dragostea lor pentru că aşa dragoste rar se întâmplă, să se bucure de prezent pentru că nu se ştie niciodată cum duc drumurile vieţii. Acest „nu se ştie niciodată” i-a dat ei un dram de speranţa că… poate, cândva, va fi al ei şi numai al ei.
După scurt timp, printre lacrimi, şi-au declarat dragostea iar, şi-au scris poezii, iar el a pus-o să jure că nu-l va mai părăsi şi nu-l va mai priva de dragostea ei niciodată.
Departe… el suferea că o ştia singură, ea suferea ştiind că el adorme noapte de noapte lângă altcineva.
El făcea toate eforturile omeneşti să o facă fericită, să nu-i simtă lipsa, dar ea avea nevoie de el fizic, se simţea incomplet, îl voia aproape. Ştia că nu este posibil lucrul ăsta şi nu pentru că nu o iubea suficient, ci din motive raţionale şi de necondamnat.
El o iubea enorm şi gândul îi era la ea la orice pas, la orice respiraţie, o vedea în faţa lui de dimineaţă, de când deschidea ochii, până seara, când adormea. Ea îl iubea enorm. Pentru ea, el era bărbatul cu care ar fi avut curajul să plece la drum fără nimic şi să construiască imperii împreună.
Când iubeşti aşa, degeaba gândeşti logic şi corect. Ea ştia că el nu-i aparţine, dar într-o ecuaţie ca asta, creierul nu face echipă bună cu sufletul. Dacă ar fi existat un buton pe care să apese şi să se termine totul, să nu simtă nimic niciunul dintre ei, ar fi făcut-o.
Ea a fost în stare să-l părăsească iar şi iar… şi să plângă cu chipul înfundat în pernă bărbatul pe care nu-l va regăsi în altul niciodată. Şi iar s-a întors la el, şi el a aşteptat-o, şi a primit-o să se cuibărească în sufletul lui cald şi iubitor.
Până într-o zi, când nu a mai aşteptat-o. Ea s-a întors, dar poarta inimii lui era încuiată. A preferat să o încuie decât să se piardă definitiv, nu ar mai fi rezistat în jocul ăsta al ei. Ea l-a implorat, i-a făcut promisiuni, dar… degeaba. Atunci s-a prăbuşit în abisul durerii, a plâns luni de zile cu lacrimi de foc, ascunsă în colţurile lumii să nu o vadă nimeni, fără să ceară nimic, fără să-l roage pe Dumnezeu nimic, pentru că nu ar fi fost de partea ei. Uşor şi-a pierdut din strălucire, din putere, a zăcut printre pahare de alcool şi pastile de alinat suflete rănite.
Ştia că a oferit tot ce se putea, ştia că a primit tot ce se putea, ştia că cea mai mare iubire venise la pachet cu cea mai mare suferinţă… şi anticipase lucrul ăsta de la încept. Dacă îl anticipase… de ce a mers mai departe?
Se vor rătăci unul prin gândurile celuilalt până când, probabil, universul le va intersecta iar drumurile, dacă nu aici, sigur în altă viaţă.
Am întrebat-o acum, după ani, de el. Mi a răspuns doar „cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodată”.
Guest post by Ana Emilia Stanciu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
