Când Micul Paris era Micul Hollywood

Veone

13 December 2013

Anii ’40, Micul Paris. Bucureştiul cunoştea cea mai bună perioadă a sa de până atunci (dacă nu şi de după…), iar românii de la oraş se obişnuiseră deja să trăiască, să se îmbrace şi să se poarte ca în Apus. Femeile sunt cochete, bărbaţii poartă fără excepţie pălărie, maşinile au aripi evazate, iar firmele magazinelor, pictate de mână, poartă nume franţuzite sau englezite. Într-un astfel de magazin, în care se vând bijuterii, lucrează tânăra Maria.

Ea are 18 ani, ochi frumoşi şi nutreşte simţăminte înălţătoare, de natură romantică, pentru scriitorul foarte la modă Alexandru Manea. (Tradus în 2013-eză, cam ca o teenageriţă cu job în mall care are un crush pentru Mircea Cărtărescu.) Ne aflăm în seara din ajunul revelionului (pronunţat de toată lumea din film reveion), iar Maria este luată peste picior de colege şi de şef pentru pasiunea ei adolescentină ce-l are ca obiect al fascinaţiei pe Manea… care tocmai intră pe uşa magazinului!

Ce poate face, în această situaţie, o tânără timidă şi bine crescută? Vă zicem noi: exact ce poate face, în această situaţie, o tânără timidă şi bine crescută!

Este greu de crezut, mai ales pentru spectatorul din ziua de azi, că în 1946 românii făceau filme “americane”. Pentru că “Visul unei nopţi de iarnă” (ecranizare după piesa lui Tudor Muşatescu, cu un titlu care trimite la piesa lui Shakespeare) miroase de la o poştă a Hollywood, şi încă a Hollywood din perioada sa de glorie. O bijuterie care aminteşte de strălucirea unor vremuri de mult trecute şi astăzi uitate, filmul regizorului Jean Georgescu, unul dintre cei mai mari regizori români, respectă toate regulile unei comedii romantice made in Hollywood în urmă cu şapte decenii. Judecând după “Visul unei nopţi de iarnă”, ai putea trage concluzia că românii marcau atunci începutul dezvoltării unei cinematografii de mare deschidere, orientată spre entertainment şi implicit spre spectator.

Era perioada în care filmul românesc mergea cu paşi rapizi către cinematografia americană, şi nu înspre cea franceză, aşa cum s-a întâmplat ulterior. Muzica e sublimă, umorul este de cea mai bună calitate, există o concentraţie de glume pe metrul pătrat care îngenunchează toată cinematografia românească din perioada 1947 – 2012, iar replicile sunt rapide şi spirituale. Personajele vorbesc în un-doiuri iuţi, acide şi subtile; balanţa se înclină alternativ, cu fiecare replică, în favoarea unuia sau a altuia dintre personaje, în cel mai bun stil american, şi aceasta în sensul cel mai bun al sintagmei.

Ah, interioarele din perioada interbelică, mici, înghesuite, cu tapet încărcat, mobilă stil şi samovare etalate cu mare mândrie! Ah, familia din clasa mijlocie, nu neapărat înstărită, care însă la masa de revelion nu se aşeza altfel decât îmbrăcată ca de gală! Ah, vremurile idilice în care relaţiile dintre un bărbat şi o femeie erau serioase sau nu erau deloc, în care nu exista noţiunea de prieten/prietenă aşa cum o ştim în zilele noastre! Pe atunci, dacă fata avea cu un băiat o relaţie mai mult decât platonică, era privită drept desfrânată sau în cel mai fericit caz dezonorată, iar întreaga ei familie era supusă oprobriului!

Şi dacă tot am amintit de Hollywoodul din epoca sa de aur, să menţionăm şi coloana sonoră de excepţie a filmului, recte muzica absolut extraordinară, semnată de compozitorul Nicolae Kirculescu, cel care a compus pentru Gică Petrescu, Margareta Pâslaru, Ştefan Bănică şi mulţi alţii, dar este şi autorul inegalabilei melodii de pe genericul emisiunii Teleenciclopedia. În schimb, lansăm o întrebare (al cărei răspuns nu îl cunoaştem nici noi) şi totodată o provocare pentru spectatori: cine era interpreta pieselor cântate, în film, în restaurant?

Informaţiile despre “Visul unei nopţi de iarnă” sunt zgârcite, incomplete şi uneori contradictorii. De pildă, sursele de pe internet (inclusiv cele mai titrate) îl menţionează în distribuţie pe marele actor de teatru George Vraca, în vreme ce bătrânele cărţi din hârtie, mai exact volumul I al repertoriului filmelor de acţiune al lui Bujor T. Râpeanu (în care personal tind să am mai multă încredere), îl omite.

Sursele ne mai spun şi că pelicula a avut o istorie sinuoasă: primul tur de manivelă a avut loc la începutul lui 1943, în timpul războiului, iar turnările au fost întrerupte din cauza acestuia, fiind reluate un an mai târziu şi încheiate după încă un an, pelicula având premiera tocmai în primăvara anului 1946.

Deoarece filmul este atât de vechi şi actorii atât de puţin mediatizaţi azi, este nevoie de un who’s who, de o detaliere a distribuţiei, pentru a vedea cine joacă ce rol. Astfel, Maria şi colegele ei de serviciu sunt interpretate de tinere care absolviseră şcoala de film a regizorului: Ana Colda, respectiv Rodica Teodorescu, Puica Grădinaru şi Carmen Emel (şi cine ştie cât de vestite ar fi ajuns toate aceste tinere actriţe dacă evenimentele politice nu ar fi luat turnura dezastruoasă pe care au luat-o în anul următor premierei filmului?…); scriitorul în vogă Alexandru Manea poartă chipul şi manierele distinse ale actorului George Demetru; compozitorul şi dirijorul Gherase Dendrino, într-o surprinzătoare apariţie ca actor, este savuros în rolul majordomului Manole; rolurile părinţilor Mariei au revenit veteranilor Maria Filotti şi Mişu Fotino (acesta fiind tatăl actorului Mihai Fotino), care erau cu vreo două decenii mai bătrâni decât restul distribuţiei; la urmă, dar de fapt cel dintâi, prietenul (desigur, extraordinar de platonic…) al Mariei, Milică, este rolul care îi aparţine unui Radu Beligan în vârstă de numai 24-25 de ani!

Maestrul, care împlineşte mâine 95 de ani şi încă joacă, era pe atunci o tânără speranţă, având la activ cam 15 roluri în teatru, în vreme ce în materie de film se afla la al doilea titlu. El fusese descoperit tot de regizorul Jean Georgescu, care îl distribuise în celebrul “O noapte furtunoasă” alături de Alexandru Giugaru şi Jean Moscopol. În “Visul unei nopţi de iarnă” însă, Radu Beligan are vocea sa absolut inconfundabilă, umorul şi talentul pe care i le cunoaştem şi, mai ales, este posesorul celei mai uluitoare şi amuzante perechi de ochelari de vedere din, probabil, toată cinematografia românească!



Citiţi şi

Cine ne “fură” tinerii cei mai buni

L’estate dell’anima – Summertime/L’estate addosso

O locomotivă defectă nu e niciodată sexi

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,568 views

Your tuppence

  1. jhx / 12 April 2014 14:55

    Ana Colda a ajuns vestita chiar si dupa turnura “dezastruoasa” pe care au luat-o ev-le politice in 1944. De altfel, in 1964 a primit un premiu de stat: http://valeajiului.org/petrila-oameni-locuri-fapte-ana-colda-nume-de-rezonanta-in-istoria-teatrului-romanesc/

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  2. Adrian Osiceanu / 6 January 2014 11:52

    ..Stelian Tanase o mentioneaza doar in treacat intr-un spectacol tinut la Fundatia Dalles in februarie 1945 , alaturi de Randy Rean .. atat si nimic altceva ??

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. Andreotti / 18 December 2013 0:13

    Elisabeta Lazăr este cea care interpretează melodiile din film și George Vraca nu a jucat în această peliculă
    Frumos articol…mi-a redeschis pofta de a reviziona pelicula!

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
    • Adrian Osiceanu / 5 January 2014 18:37

      Elisabeta Lazar …o cantareata descoperita de mine cu ocazia vizionarii acestui film… foarte feminina si plina de acel “parfum” inconfundabil al anilor ’40 ! Dar ce s-a ales de ea ? Unde a cantat …? sau daca a mai cantat ? Cand a murit ? As vrea sa stiu mai multe …

      Thumb up 2 Thumb down 0
      Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro