Momentul cel mai nimerit în care aş răsfoi o revistă, chiar şi virtuală, mi se pare a fi o după-amiază de vară, atunci când e prea vacanţă pentru cam orice altceva. Vă invit aşadar să vedeţi locul unde mi-am petrecut ultimele şase luni – Alghero, Sardinia. Mi-aţi lipsit şi abia am aşteptat să mă întorc la link-ul care mă leagă de voi.
Sardinia. Departe de civilizaţia zgomotului, ruptă de cizma italiană, dar legată strâns de ea cu un fir de spaghetti: la dolce vita, o viaţă între cafele şi “parole”, un loc unde te poţi trezi dorindu-ţi ca aici să te prindă o bătrâneţe fericită. Am pregătit un set cenzurat de imagini (cenzurat numeric, evident) din care veţi înţelege lejeritatea cu care italienii trăiesc, mănâncă, se plimbă şi vorbesc despre mâncare. Vă voi purta peste tot sperând că veţi trăi câteva minute într-un colţ de lume istoric şi cochet, mai degrabă dezinvolt decât preocupat, savurând viaţa şi vacanţa la un espresso cam “stretto” pentru gusturile noastre.
150 de “-issimo”
O pură întâmplare a făcut ca momentul ajungerii mele în Sardinia să coincidă cu sărbătorirea a 150 de ani de la unificarea Italiei. Sărbătoare în toată regula, cu steagul sus, cu ediţii de colecţie apărute la mai orice: de la ziare şi pâna la binecunoscuta şi irezistibila Nutella. Trebuie să mă mândresc că sunt fericita colecţionară şi posesoare a tuturor paharelelor imprimate cu această onorabilă ocazie. Aşadar, aşa se explică puzderia de fanioane ce leagă o faţadă de alta şi le înfrăţeşte până la linia orizontului, întocmai ca pe toate mini-statele italiene. Un element festiv simplu, nepretenţios, plin de pitoresc, deloc monumental şi ameninţător, fără pic de atitudine patronală… un mic detaliu, întocmai ca o batistă la buzunarul sacoului. Un element simbolic pentru ceea ce italienii numesc patriotism, iar cei din jurul lor l-ar amenda drept naţionalism. Eu l-am pozat ca decor stradal de colecţie, alăturându-l paharelor mele de Nutella şi sărbătorind reverenţios de pe margine cei 150 de ani de “-issimo”.
Expansiv
Oraşul Alghero, situat pe coasta vestică a insulei pe care Berlusconi îşi face de cap survolând-o cu elicopterul, este mai degrabă un oraş patriarhal decât un oraş turistic, chiar şi în plin sezon. Este vizitat intens de nordici care în momentul de maximă glorie îl repopulează încă odată, fără însă ca specificul său să fie deranjat de afluxul de nou veniţi. Are un ritm care se încăpăţânează să rămână molcom. Mi-a venit în minte un banc cu ardeleni, văzând tihna şi pauza dintre două acţiuni succesive ale unui băştinaş. Dar, în momentul în care un astfel de personaj te surprinde, o face cât se poate de firesc. Şi iată un exemplu: pe fericitul posesor al acestui balcon înzorzonat l-am urmărit într-o după-amiază din întâmplare. Un personaj cu adevărat special, îmbrăcat într-o redingotă verde măsliniu care m-a dus cu gândul la filmele făcute după cărţile lui Dickens, se întorcea de la târgul de flori încărcat cu ghivece cu muşcate. Un bărbat care sigur ştie să dăruiască flori şi, mai mult, şi le dăruieşte sieşi cu toată plăcerea. Am aşteptat curioasă sub balconul lui până a ieşit şi a început să aranjeze ghivecele într-o ordine numai de el ştiută. A zâmbit politicos faţă de indiscreţia mea şi a continuat să-şi vadă de lucru. Ceea ce a rezultat este… o nebunie colorată de năvoade, cozi de mături şi felinare, colivii şi frunze, butuci uscaţi şi spoiţi cu tempera, bureţi de mare confiaţi şi tot ansamblul de suspendări obţinute cu ajutorul unor scripeţi dramatico-naturalişti care se caţără de la intrare până la balconul lui. Un fel de vrej de fasole cu apucături de iederă care devine astfel evenimentul unei străzi lipsite de evenimente.
Briza mediteraneeană
La o aruncatură de băţ de malul mării, casele sunt înşirate având faţade curioase cu obloanele larg deschise către cea mai largă perspectivă, orizontul. Uşile, ca de dulap, aparent şubrede, se deschid turiştilor, la cerere, numai în sezon. Îmi pare rău că nu am putut face poze şi înăuntru, întrucât erau fie baricadate, fie locuite. Dar de spionat tot am spionat şi oricât ar costa o noapte acolo, merită din plin. Intim până la a te face să te simţi singur pe lume atunci când tragi obloanele şi lipsit de intimitate până la senzaţia că promenada bastioanelor îţi trece prin sufragerie. Pentru că aceasta începe de la uşa exterioară. Nu ai timp să te dezmeticesti şi spaţiul public devine spaţiu privat şi viceversa. Înăuntru, spaţiul e cât cât să-l cuprinzi cu unghiul privirii, văruit în alb, cu mobilă de culori palide, ceramică tradiţională, perdele diafane şi lemn natur. Îţi vine să te îmbraci pe loc cu o camaşă albă, să-i sufleci mânecile, să îţi torni vin într-un pahar şi să-ţi spui “la vita e bella”.
Apa lor de mare… apa noastra plată
Nu v-aş fi putut povesti îndeajuns de bine tot ceea ce imaginile cuprind mult mai obiectiv. Aceasta este Sardinia. Dacă voi uita vreodată detaliile, ştiu ce va rămane: marea. Dacă m-am întrebat vreodată câte albastruri poate percepe ochiul uman şi câte dintre ele se găsesc sau sunt inpirate de natură, acum ştiu sigur că toate sunt în Mediterana Sardiniei. Restul, sunt numai accesorii, detalii şi contururi care poate cu timpul vor păli.
Centrul medieval al oraşului este vigilent mărginit de bastioanele tipice arhitecturii defensive: ziduri masive, turnuri aşezate perimetral, creneluri şi scări înguste adosate zidurilor. Astăzi, vechile bastioane sunt practic ceea ce strada comercială principală nu va putea ajunge niciodată: corso-ul, promenada. Unde toata lumea se ţine de mână sau de lesa câinelui şi face “la passeggiata”, o plimbare fără grabă, fără niciun scop, nici măcar acela de a ajunge la capătul celălalt al străzii. Un traseu de relaxare, străbătut cu paşi egali, în ritmul tărăgănat al unei după-amieze sau al unei seri la malul mării.
Centrul cu istorie
Influenţele arhitecturii catalane se amestecă cu rigoarea unui clasic renascentist specific italian, creând imaginea unui oraş idilic. Umbli pe straduţe şi absorbi energia unui spaţiu atât de la locul lui, uman şi prietenos. Mai ales noaptea, când totul este luminat discret de felinare, ca într-o scenografie de teatru, zidurile îţi vor părea de carton şi umbra ta, decupată din ele. Totul este de un static gândit parcă să înfrunte secolele în continuare. Într-o bună după-amiază, am văzut câteva poze cu oraşul vechi, de pe la începutul secolului trecut. Nu mică mi-a fost mirarea să constat cât de puţin s-a modificat. Practic, Alghero cel de azi este cel de ieri. Contemporanul eşti tu şi locuitorii care mai scot câte o masă de restaurant afară şi te îndeamnă, îmbrăcaţi în frac, să iei loc şi să te bucuri de un strop de… atemporalitate.
Riviera coralilor
Pescuit cu dibăcie şi prelucrat încă din antichitatea romană, coralul roşu este un simbol al oraşului, din care locuitorii au facut şi fac mai tot ce se poate, din punct de vedere decorativ. Îl pun în opera în varii forme şi cantităţi şi îl transformă cu uşurinţă în tot ceea ţi-ar plăcea să porţi , asortat la camaşă albă şi lejeră de vară. În materie de imaginaţie, ei stau mai bine chiar decât tine la capitolul dorinţă. Pentru toate gusturile şi buzunarele, pentru toate stilurile şi apetiturile, coralul se mulează delicat, păstrandu-şi vigoarea şi mesajul: o minune a mării la degetul tău mic, în montură aurie.
Un anti-standard
Scara umană a tuturor lucrurilor este practic măsura italienilor pentru orice: nu vor încălca în ruptul capului un maxim de regim de înălţime. Şi asta nu pentru că ar fi foarte riguroşi în ceea ce priveşte regulile, ci pentru că, pentru ei, arhitectura şi sistemul lor de locuire este un stil de viaţă cu ceva trecut în spate. Există un soi de respect pentru felul în care viaţa lor este gândită de către predecesori şi preferă continuitatea în detrimentul unei schimbări ce poate afecta atât coerenţa cât şi obişnuinţa de a te simţi relaxat în mediul pe care îl ocupi. Spun asta cu toată siguranţa, eu însămi fiind de cealaltă parte a barierei, mai catalană, de pornire experimentalistă în ceea ce priveşte chiar centrul istoric al Alghero-ului. Profesorii de la facultatea lor ne-au dat zdravăn peste degete celor care am propus soluţii mult prea contemporane pentru paşnicul oras. Autenticitatea şi identitatea amprentei istorice nu se negociază. Când vine vorba despre aceste lucruri, italienii devin de-o inflexibilitate a gândirii pe care nu le-ai bănui-o.
Printre sute de catarge, o cupolă
Catedrala Sfântului Mihail este simbolul care se decupează pe contur, independent de gradul de seninatate al cerului. Locuind foarte puţin central, ea era capătul meu de perspectivă, ceea ce m-a direcţionat întotdeauna, fără abateri. O cupolă barocă largă, acoperită cu maiolică într-un set de culori, m-aş grăbi să spun… vesele, pentru gustul unui edificiu de cult. Dar, mai sus de nivelul ochiului, ea constituie un reper. Acolo unde se înalţă, e buricul târgului, deci, înainte de simbol este un element de semnal, vizibil cu uşurinţă şi indicând fără greutate, unde e Alghero-ul pe care îl cauţi.
M-am jucat un pic cu emoţiile tale şi am descoperit doar puţin, ca printre gene, din farmecul locului, la limita apusului: Cappo Caccia. Acolo este fâşia de golf pe care o meriţi pentru alegerea de a te izola pe o insulă pustie pentru ceva vreme. Punctul terminus de unde simţi cum marea te ameţeşte, locul unde îţi aminteşti de libertate şi de forţa naturii. Vei tăcea, pentru că respiraţia nu te va ajuta să articulezi nimic. În amintire, mai târziu, vor veni toate cuvintele care atunci, pe loc, ţi-au lipsit.
Totul începe cu o îngheţată
Cu mic cu mare, indiferent de ce te aduce aici, pe mine, de exemplu, m-a adus facultatea, totul are la bază o cupă de ingheţată artizanală bine înfiptă în cornet. Am fost uimită să văd că îngheţata este, alături de espresso, principalul motiv de lălăială şi relaxare al italienilor de toate vârstele. Îngheţata este întocmai ca poveştile: făcută pentru copii, dar place tuturor. Domni respectabili şi doamne elegante mâncau îngheţata cu aceeaşi plăcere cu care terminaseră probabil de mâncat languste la cele mai luxoase restaurante. După prima cupă de fior di latte, mi-am făcut şi eu un obicei din a mânca zilnic, fără altă motivaţie decât că e cea mai bună îngheţată care se poate topi pe pământul acesta.
O iniţiativă complet inutilă, după opinia mea de plimbareaţă înrăită, este acest vehicul, altfel simpatic, cu care poţi face turul oraşului. Înţeleg utilitatea lui pentru cazurile nefericite în care turistul nu se poate deplasa, dar pentru orice om sănătos mi se pare de-a dreptul neinspirat. Oraşul este atât de mic în comparaţie cu orice, nu numai cu Bucureştiul, încât îmbarcarea în acest motor-scuter-mini-autobuz nu îşi are alt rost decât să încurce circulaţia pietonilor pe cele mai strâmte şi mai tipice… holuri urbane care sunt străzile centrului vechi. Dar trebuie să recunosc că, parcat, arată terbil de bine. Micul trenuleţ de poveste te zdruncină pe piatra cubică pentru a-ţi arăta că străzile sunt uşor în pantă şi pentru a te face atent ori de câte ori la dreapta sau la stânga s-a întâmplat istorie. Un produs al globalizării mai mult decât al specificului, un titi-car asemănător trenuleţului care cutreiera altădată staţiunile de la marea noastră, un strop de culoare locală.
Conservatorul neplicticos
În tot acest bun simţ de fond se strecoară, în schimb, o serie de abateri foarte hazoase de la regulă, o serie de intervenţii foarte transparente, dar de efect, asupra unor faţade care altfel ar fi doar prea bicolore pentru a fi remarcate. Iată cum, un mic balcon schelatic poate face atât de prezentă deschiderea unei ferestre, altfel, perfect anonime. O aplicaţie şubredă ca structură, dar cu un rol perfect determinat… unde altundeva poate espresso-ul să fie autentic decât la tine pe balconul care îţi oferă spectacolul uneia dintre sumedenia de minipiaţete apărute ca paranteze ale străduţelor care se intersectează şi îşi dau bineţe în fiecare dimineaţă? Tot aşa, un grilaj de lemn potrivit ca îndreptar al traseelor unei plante de ghiveci, poate dovedi atenţie şi preocupare, în lipsa unor elemente care să atragă atenţia cu orice preţ. Nimic nu ţipă, nu te deranjează vizual şi nu te trage de mânecă să îl priveşti. Totul se lasă admirat de ochii iscoditori ai celor care caută sursa farmecului. Eu am găsit-o la tot pasul, inclusiv în maşinuţele parcate mai mult sau mai puţin trăsnit sau în zâmbetul unui chelner care era mândru de umbrela de soare pe care tocmai o proptise la umbră… de dragul compoziţiei de pe terasa pizzeriei.
Funcţiune şi formă
Clişeul talentului nativ al italienilor pentru design se justifică prin clişeul lenei de la amiază. Ei îşi respectă poftele mai mult decât o facem noi, având un orar cât se poate de permisiv în perioada celor 3 ore de pranzo pe care şi le rup de la gură pentru a se bucura de spaghettele încolăcite snop în farfuriile cu boruri largi, aplatizate. Cum eu îmi terminam repede sandwich-ul studenţesc, aveam tot timpul să mă oglindesc în vitrinele magazinelor închise şi să mă mir de tot ceea ce vedeam. Ştiu, ştiu, şi la noi se găsesc acum, de toate pentru toţi şi în materie de cumpărături rar te mai poate surprinde ceva. Totuşi, nu am putut să nu zâmbesc când am vazut vitrina unui magazin de decoraţiuni, care îşi stabilise nişa pe tot soiul de roboţei de bucătărie, furculiţe insectiforme şi porţelanuri umflate, toate în culorile naţionale, sau adaptate pentru a se potrivi…mânuşă (de bucătărie) între ele. Compoziţia îţi făcea poftă de o farfurie plină ochi cu design-ul înfăşurat fir cu fir pe o furculiţă cu picioare lungi.
Firme neluminoase
Şi lucrurile discrete pot fi vizibile, şi ceea ce nu îţi omoară retina poate fi perceput şi asimilat. Este o pledoarie pe care am ţinut-o cu câteva ocazii, dar în van. Românul crede că dacă nu se vinde ostentativ, dacă nu are firmă luminoasă, trecătorul nu observa mesajul de-o şchioapă. Iată o selecţie de firme informative de la diferiţii negustori de pe Quinta strada din Alghero. Tonalităţi discrete, dar personale, care te fac parte din parcă aceeaşi poveste generală în care fiecare are un rol stabilit, o secvenţă secundară în care rolul principal îi aparţine. Ceramica tradiţională sau plexiglass fără pretenţii, dar cu discreţia unei foi de geam veritabile… un dichis uşor demodat, dar autentic, care vorbeşte despre loc mult mai răspicat decât despre timp. Oricum, în Alghero ceasul a stat…la fix.
Gratii graţioase
Feroneria este un accesoriu cochet şi politicos, care nu iese din schema cadrilată decât pentru a lăsa locul unor volute golite de conţinutul ameţitor. Mici detalii care adaugă un plus de farmec şi securitate, în ordinea în care tocmai le-am pronunţat. Nu vei vedea niciodată profile metalice groase, lacăte şi lanţuri supradimensionate preventiv.
Atenţii uitate
Într-o lume mai mult virtuală decât reală, multe dintre locurile şi lucrurile de odinioară şi-au pierdut utilitatea, primind în schimb… patina timpului. La Alghero, au rămas. Dacă trimiţi o scrisoare, aceasta îşi va găsi destinatarul, poposind în cutia proaspăt vopsită complementar cu peretele. Dacă soneria nu funcţionează, nu va trebui să baţi în uşă cu forţă şi speranţa de a fi auzit de proprietarul care îşi bea tacticos cafeaua în grădina din spatele casei. E suficient să foloseşti mâna din aramă, care scoate un sunet delicat, dar sonor.
Uşi şi mânere
Prima invitaţie să treci pragul unei case este mânerul uşii pe care urmează să o deschizi. Italienii ştiu prea bine că o carte de vizită e mult mai mult decât o bucată de carton care contine toate datele lor de contact. Insularii nu au căzut în două patimi care pe noi ne tot chinuie de când le-am descoperit: termopanele şi uşile metalice. Mă voi opri pentru un moment la ultimele. Semn al unei bunăstări discutabile, de dimensiuni şi greutăţi variabile şi cu un model care de cele mai multe ori aduce a capac de sicriu, se pare că uşa metalică este o modă care nu mai trece. Iar când apare câte un model nou, versiunea este de fapt îmbunătăţită cu încă o yală. Italienii în schimb cultivă lemnul şi nu trântesc uşa atât de des pe cât îi ştiam de temperamentali. Fibra lemnoasă de calitate, rezistentă în timp şi frumoasă chiar şi la a doua tinereţe, în culori calde, pusă în operă într-un stil clasic şi sobru, înlocuieşte cu succes valetul care te-ar fi poftit altădată în salon.
Feronerii
Pragul de sus al uşilor, cel cu care suntem ameninţaţi dacă nu suntem atenţi la cel de jos, arată ca un traforaj în metal al cărui tipar a fost o jumătate de rozetă. Fără foaie de geam, aceasta oferă, în ciuda simplităţii sale, două avantaje: este o sursă de lumină naturală şi un sistem de ventilaţie pentru casa scării. Totuşi, pentru clima insulară cu brize nărăvaşe, un geam n-ar fi stricat…
La fereastră
Italienii stau mult la geam. Nu pentru că ar fi firi profund contemplative, ci pur şi simplu pentru că le place să iscodească şi să comunice. Regula ferestrei? Storuri pe afară, draperii şi perdele bine încreţite pe margine, pe dinăuntru, pentru ca împreună să depene aceeaşi poveste. Nu există în centrul istoric termopane sau obloane din plastic. Ceva trebuie să fie scris pe undeva, interzis şi respectat. Sau poate că doar buna cuviinţă şi dialogul dintre vecini – comunicarea de la fereastră – este lecţia de viaţă ce n-ar trebui uitată.
Pete de verde
Farmecul Sardiniei stă în puterea naturii care încă nu a fost gâtuită de o antropizare sistematizată. Încă mai poţi declara un pom sălbatic şi o vegetaţie… spontană. Totuşi, în oraş, lămâiul şi portocalul sunt “accidente” premeditate. Pentru a demonstra cât de mediteraneeni sunt ei, au în curte câte un specimen de pom care, atunci când se scutură îţi asigură o limonadă… bio. Chiar în curtea unuia dintre sediile facultăţii am cules un lime, acea lămâie mai verde şi mai acră. Agrementările de vegetaţie din oraş sunt unul dintre semnele decorative care împrospatează atmosfera fondului construit: fac primavera chiar şi atunci când nu e. Un plus de festiv, de nuanţe, de dulceţuri şi de expresivitate. I-aş spune, cu una dintre caracteristicile mele umflări de context, un vino-ncoa cât se poate de ingenuu.
Specificităţi cu haz
Dacă italienii şi al lor univers este vreodată plictisitor, poate fi atunci cand această expansivitate unanimă devine regulă. Există un moment în care fie că eşti pe fermoarul cizmei sau la capătul tocului, tot a Toscana îţi miroase. E ceva în aer, în felul în care mai vezi câte un ulcior vechi plin cu flori, câte o grădină dosită, câte o streaşină cu olane mărunte, câte o uşă verde şi un perete galben, toate îmblânzite de un soare arzător care dă aer de vacanţă. Aceasta a fost principala mea problemă acolo: că mă simţeam în vacanţă chiar şi atunci când nu eram. Universul îmi sugera zile libere, iar programul, fix pe dos.
Galant şi elegant
Ieşitul la o cafea atunci când ai timp, printre picături sau o data pe saptamană, este lege la italieni. Totul se întâmplă cu un espresso pe masă. Cafeaua şi momentul ei este axa pe care încet, încet, se învârte Universul. O masă de lemn cu şervete potrivite la culoare, totul cât se poate de informal şi nepretenţios. Marea e la dreapta ta… Ce altceva mai îţi poţi dori?
Atmosfera latentă a unui oraş pustiu
Fiind un oraş de vacanţă, Alghero trăieşte doar din mai până în septembrie. În rest, este o scenografie părăsită chiar şi de proprii săi locuitori, care parcă nu ies din casă decât invitaţi de turişti. Odată cu venirea acestora, are loc schimbarea la faţă a oraşului. Devine cea de-a doua personalitate a timidului, cea ascunsă şi mai puţin caracteristică. Totul se colorează şi se animă. Fiind acolo timp de 6 luni, am avut şansa de a surprinde tranziţia, care nu se produce brusc, ca nimic de-altfel, cel puţin pentru ei. Am constatat cu încantare însă, că şi atunci când liniştea oraşului este de-a dreptul monumentală, parcă acesta nu stă, ci se pregăteşte să întâmpine moment în care străduţele vor fi parcă şi mai înguste şi neîncăpătoare. Alghero este un decor care de multe ori îţi dă impresia de spaţiu interior decât de oraş. Ai impresia că intri intr-o sufragerie proaspăt măturată.
Chiar aşa!
Nu îşi spală rufele în public, dar cu siguranţă şi le usucă la vedere. În toată diversitatea de dimensiuni, de la desuuri până la feţe de masă şi aşternuturi, draperii şi şosete, toate stau şi aşteaptă soarele şi briza. Câteodată mai pluteşte câte un obiect zburator neidentificat. Intenţia de a le ascunde există, totuşi, dar nu este valabilă decât pentru cei a căror poziţionare o permite: cei ale căror balcoane se deschid către curţi interioare izolate de zgomotul ( şi acela prea puţin zgomot pentru ceea ce suntem noi obisnuiţi) unei…Vespa.
Ghivecele cu flori – fenomen stradal
Oriunde arunci privirea ţi se oferă un “buchet” cu flori poziţionat strategic pentru a te încânta şi a mai destinde puţin atmosfera zidurilor medievale încremenite în timp. Ghivece din lut cu flori, smalţuite sau nu, arse la cuptor sau spoite cu lavabilă, dar niciodată de plastic turnat, prinse ca nişte broşe pe faţade sau încastrate în locuri special amenajate, sporesc farmecul acestui colţ de lume.
Iubirea declarativă
N-am găsit graffiti sau alte modalităţi de exprimare în arta urbană, desene ori semnături. Iniţial am crezut că este tot o formă de respect pentru cetatea veche pe care o vor intactă, sub un clopot de cristal. Dacă arhitectura mă va dezamagi vreodată (ceea ce e foarte puţin probabil), cu siguranţă m-aş ocupa cu descoperirea indiciilor arheologice sau sociale. Cum vedeţi în fotografie, am găsit totuşi locul unde a refulat imaginaţia şi dorinţa de exprimare a insularilor. Unde altundeva decât în mare? Ei, bine, nici chiar acolo, dar pe-aproape. Pe stâlpii de iluminat citeşti poveşti şi “of-uri” de înţeles şi de iertat dacă te uiţi în jurul tău, în larg şi tot mai în larg.
Comunul ieşit din comun
Dacă ar fi să aleg un slogan de promovare a micului oraş sard în care am campat 6 luni de zile, aş spune răspicat că este un loc comun şi tocmai de aceea ieşit din comun. Într-o lume în care totul tinde să dea pe-afară, în care totul se bate cu pumnii în piept şi îşi asumă calităţi pe care fie nu le are, fie nu le merită, există un astfel de loc care priveşte cu detaşare trecerea timpului. Simplu, dar deloc sever, cordial şi plin de normalitate. Ca o pledoarie pentru lucrurile mărunte şi constante care se lipesc de o identitate ce înseamnă clişee. Prea bine totuşi că exista clişeele! E atât de amuzant să le descoperi şi să exclami: “aha! înca unul!”. 🙂
Il mercato
Poate pentru faptul că totul este îngrămădit şi ticsit într-un spaţiu restrâns şi că dincolo de tejghea vine în valuri marea, regaseşti plăcerea de a face piaţa… chiar şi fără a cumpara nimic. Tot felul de verdeţuri şi legume mai mult sau mai puţin autohtone, brânzeturi sărate şi murate care “numai aici se găsesc”, flori, ghivece şi italieni care vorbesc despre masa de prânz şi despre calitatea fiecărei frunze expuse. Să îi credem pe cuvânt?
Apusul de fiecare zi al unor oameni fericiţi
Încă nu pot dormi liniştită noaptea gândindu-mă că există nişte privilegiaţi ai destinului care se pot plictisi de o astfel de privelişte pe care o văd zilnic, la ora H. Există inocenţi care nu au văzut niciodată un cer fără stele şi un apus de care-ţi dai seama numai uitându-te la ceas, orizontul fiind peticit de profile de betoane, dubiţe parcate şi câte şi mai câte aglomerări de fiare vechi şi încinse. Ies din cadru şi te las furată şi absorbită de peisaj, spunându-ţi…bine te-am regăsit!
Citiţi şi
Călătoriile mele, de la Bari la Alicante
Salutări din Lombardia, Veneto și Puglia
Salutări din Sicilia Orientală
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
