Mihaela m-a întrebat ce mă deranjează cel mai tare la poporul meu, fiindcă umblu mult prin ţară şi întâlnesc mii de români. Iată ce mi-a venit în minte la o primă auto-interogare.
Furatul – suntem furaţi, nimic de zis. În special clasa politică ne fură consecvent de 20 de ani prin diverse modalităţi. Clasa politică a dus ţara de râpă şi tot clasă politică este cea care ne ţine legaţi aici, în râpă. Problema românilor nu este aceea că. din punct de vedere deontologic, furatul este indezirabil, ci că, prin furatul lor, restul românilor nu mai au de unde să…fure 🙂
Responsabilitatea – pentru tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, vina se răsfrânge în două direcţii: spre guvern şi spre istorie. Noi am fost nişte victime istorice a căror vinovăţie este minimă, dacă nu chiar inexistentă. Tipic românilor este cumva să arunce greutatea pe umerii altora. Le este mai comod aşa decât să îşi asume vina şi să încerce să facă ceva.
Libertatea prost înţeleasă – După 1989, hamsterii ţinuţi captivi în cuşca unui regim restrictiv au năvălit spre fântânile libertăţii fără să ştie exact ce este libertatea. Au adaptat-o la ceea ce credeau ei că este. În seara de Crăciun, în ’89, la Uniunea Scriitorilor, după ce Ceaşescu fusese împuşcat, toată lumea voia să ia cuvântul. Drept pentru care vorbeau unii peste alţii, urlând şi ţipând. Asta înţelegeau ei prin libertate: libertatea de-a vorbi unii peste alţii, fiecare în plata lui. Erau însetaţi de cuvânt, de libertatea lor de-a face ce vor şi-a vorbi ce vor. Astăzi, libertatea este în continuare prost înţeleasă. Românii încă (parcă) n-au înţeles că libertatea unuia se termină acolo unde începe celuilalt. Vezi nunţile pe stradă, grătarele la în faţa blocului, manelele la colţ de stradă, etc. Vezi tot felul de mafioţi locali care fac legea dincolo de ochiul (miop) vigilent al statului. Vezi tot ceea ce ne violează zi de zi şi n-avem decât să mimăm orgasmul – românii sunt incapabili să se unească şi să fie uniţi în spiritul unei cauze comune. Nu ştiu să pună umărul pentru a trage la acelaşi jug şi pentru aceeaşi fâşie de pământ.
Politica – Românii dau una-două vina pe politică. Poate au dreptate. Şi nu vreau să mă exclud din rândul românilor. Însă uneori o fac parcă din lipsă de altceva. Sau mânaţi de iluzia că ei ştiu cum merg lucrurile, că ei au un simţ politic înnăscut, că ei sunt nişte politologi de la mama natură. Odată, nişte extremişti sud-americani au organizat o răscoală prin care voiau să dărâme guvernul. Au mobilizat oamenii, i-au înarmat, au dirijat răscoală iar după câteva zile preşedintele şi primul-ministru împreună cu toate cabinetele lor pleacă în exil la Madrid. Guvernul revoluţionar îşi instalează noii lideri la conducere. Pablo şi Juan, în prima zi de conducere în birou. Pablo îl întreabă pe Juan: auzi, tu ştii să citeşti? Juan răspunde jenat: Nu…dar tu? Pablo răspunde la fel de umilit: Nu… După o lungă tăcere, cei doi conchid să plece acasă. Guvernul se întoarce de la Madrid, cei doi sunt arestaţi şi totul redevine la normal. Cam aşa sunt românii acum…ca Juan şi Pablo. Vor să dărâme ceva, vor să schimbe ceva, dar nu au nicio idee clară despre ce ar putea face în loc. Sunt instinctuali şi gata să urmeze orice gură care urlă mai tare din mulţime, gen Mircea Badea, fără măcar să mai cerceteze dacă şi în ce măsură sunt de acord cu ea sau măcar dacă o înţeleg in the big picture.
Pe tine ce te deranjează? Şi… ce faci? Pleci sau stai să încerci să schimbi ceva?
Citiţi şi
Cine se tot amestecă în problemele interne ale României?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
