Chiar așa. Ce făceam? Stăteam seara în fața blocului, pe malul mării sau în jurul focului de munte. Ne povesteam câte în lună și în stele. La asta ajuta și faptul că eram copii sau adolescenți, și lumea era pentru toți un loc fascinant și plin de mistere de descoperit. Trebuia să ies din casă pentru a vedea pe cineva la față. Nu pierdeam vremea navigând pe internet, ci visând cu ochii deschiși. Forma cea mai apropiată de un joc în rețea era „telefonul fără fir”. Maximum de conectivitate însemna „intercomul”, denumire pompoasă a unei rețele din două aparate telefonice prin care puteai vorbi dintr-o cameră în alta ale aceluiași apartament. (Totuși, prin clasa a cincea mai găsisem o întrebuințare a celui de-al doilea receptor, luându-l cu mine în baie pe când celălalt era sprijinit de difuzorul radioului, și pretinzând că recepționez mesaje la bordul navei cosmice). Da, mai era și instalația cu un fir de gută și două cupe de plastic (de la înghețată), dar aceeea ținea de înțelepciunea acestrală, mai mult magie decât tehnologie. Era un eveniment când suna telefonul în miezul nopții pentru că știam că era prietena mea Steluța, a cărei familie reușise, nu știu cum, să emigreze în Canada pe cînd eram noi prin clasa a treia. (Acum am facebook și diverse mesagerii instant cu text, voce și video. Nu mă fascinează.)
Când n-aveam jocuri, le inventam. Un lighean spart devenea brusc o planetă necunoscută și plină de primejdii, spre care trimiteam misiuni de recunoaștere din balansul scârțâitor al leagănului (scârțâitul era bruiajul cauzat de meteoriți). Jocul ăsta se desfășura sub formă de episoade ale unui Star Trek inedit. Sub niște frunze de toamnă aruncate cu amândouă mâinile spre cer se dezlănțuia ditamai confruntarea apriorică Alien versus Predator.
În vacanțele la bunicii din Țara Moților, urmăream OZN-uri pe cerul înstelat până le vedeam, după care făceam notițe cu desene, scheme și presupuneri despre alcătuirea zburătoarelor. Jur că erau luminițe verzi, galbene și roșii, deși unchiul meu inginer spunea că sunt albe și că se mișcă pentru că sunt sateliți. Trăiam în lumea întâlnirilor de gradul trei, și aveam parte de câte una o dată la două trei vise.
Ca să aflu o informație trebuia: 1. să mă duc la bibliotecă; 2. să întreb pe cineva mai cultivat; 3. să sun la Informații. (Acum am Google. Mi se pare banal). Așteptam cu sufletul la gură să văd un plic cu albastru și roșu (par avion) prin gratiile cutiei poștale, pentru că era o scrisoare din Canada, în care aceeași Steluța insera câteodată fabuloase ațibilduri cu sclipici. Cred că de-aia trimit și acum vederi cunoscuților, atunci când călătoresc peste mări și oceane. Am înlocuit, totuși, abțibildurile cu etichete de bere. Mi se pare mai matur. (Acum am e-mail. Bine că am și filtru anti-spam.)
Așteptam o săptămână întreagă să înceapă episodul din Marco Polo, după care petreceam jumătate de noapte într-o perplexitate înfiorată care mă împiedica să dorm. Încălzeam termometrul la aragaz ca să obțin o zi de stat acasă pe caz de 37 cu cinci, și să mă uit la Sindbad Marinarul mestecând porția de Cavit pe zece zile. Acceptam, pentru asta, până și odiosul supozitor anti-febră. (Acum am seriale online, cu efecte speciale realiste. Sunt bune de trecut vremea, dar nu-mi trec multă vreme cu ele).
Inventam scrieri cifrate pe care să le citim doar câțiva. Le puneam în ascunzători secrete. (Acum am Google Translate, dar am uitat limbajul meu cifrat).
„A cere prietenia” cuiva sau a „ți se cere prietenia” însemna un întreg proces pe cât de fascinant pe atât de năucitor prin volumul de variabile și de inedit. Prietenii apăreau dintre cei cărora le strânseseși mai întâi mâna. (Acum am Facebook.)
Cineva îmi povestea, relativ recent, o discuție pe care o avusese cu un tânăr născut post-internet:
-Cum era pe vremea comuniștilor? Ieșeați în discoteci, în cluburi?
-Păi nu prea erau…
-Și atunci ce făceați toată ziua? O ardeați pe net??
De dureri de spate se plângeau doar unii bunici.
Net era un cuvânt plicticos din contabilitate.
Antivirus era ceva pentru care ne alergau asistentele medicale prin clasă, până ne prindeau și ne făceau vaccinul obligatoriu.
„Shooter” se numea „Pac-pac” sau „rațele și vânătorii”. RPG – „de-a mama și de-a tata”. Strategy game – „șah”. Turn-based strategy – „Țară țară vrem ostași”. Quest – „fața” (în vairiantă oficială „v-ați ascunselea”). City building – „cubulețe”.
Calculator era un obiect (mic, rar și uimitor) al părinților, cu care ne jucam de-a extratereștrii, îndeobște când părinții nu erau acasă. Ne plăcea la nebunie să-l punem în dificultate, până când ceda partida și afișa un E în coada cifrelor.
Disc era un obiect din plastic negru, care se monta la pickup și cânta sau spunea povești.
Ping era jumătatea lui Pong.
Sistem de operare era sinonim cu modus operandi.
Program era la teatru, la TV (unde ținea tot cam cât o piesă de teatru), la serviciu sau la Congresele PCR.
Yahoo era greșit. Corect era Iuhuu.
Era de preferat să ai mai mult de o conexiune, și se spunea că ai „relații”.
Să descarci și să încarci era o activitate executată de către încărcători-descărcători .
Să salvezi era un lucru mare. Cu salvarea de documente importante se ocupau tipi de talia lui James Bond.
Ferestrele nu se deschideau cu taste, în schimb se puteau sparge cu mingea.
Nu spuneam niciodată stick, pentru că o pungă avea mereu multe-multe stixuri, cam tari, dar numai bune de ronțăit. Mai bune ca grisinele.
Un ecran albastru era un ecran colorat în albastru, deși nu aș fi văzut mult sens în asta.
De TAB am auzit abia prin iarna lui 1989, când zburau gloanțele prin cartier.
În LAN creșteau vara maci roșii.
Pe RAM atârnau fructe.
Era destul de riscant să scrii pe ziduri.
Nu-și punea nimeni problema dacă „pixel” e cumva un pix mai mic.
Monitorul era ăla oficial.
Navigare era ceva ce făceau eroii lui Jules Verne și pentru care-ți trebuia cel puțin o plută.
Lista e incompletă, mai dați un play și voi cu ea.
Scriu toate astea, evident, pe laptop. Mai târziu voi salva și voi încărca pe internet. Nu e o nostalgie anti-tehnologică, așadar. În fond, când făceam ce făceam pentru că nu aveam computer, niciun altul dintre cunoscuții mei nu avea.
Citiţi şi
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Nouă domenii în care plăcile video puternice înseamnă performanță
Să ne bucurăm, mâine va fi mai rău
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
