Marioara e o fată stilată, înaltă și trasă prin inel, cum se zice. Dar cel mai tare îi place să se mărite.
Și chiar se mărită. Din trei în trei ani (cumva, dacă mai punem la socoteală și divorțurile!). Marioara se tot mărită. ”Dar unde îi găsești, fată?”, am întrebat-o și eu, așezând mâna în șold, ca la piață.
Pe primul l-a întâlnit în Gara de Nord din București. Își aștepta fiecare trenul. Unul mergea în sus, altul pleca în jos (cum era sacul, și petecul, nah!), dar se vede treaba că le-a venit în cap să meargă împreună. Au schimbat destinația. Și au mers. O bucată. Până când Marioarei i-a cășunat că bărbățelul n-are studii, are strunga prea mare de la dinții de sus și nici urechile nu stau bine. ”Tu, Marioară, dar n-ai văzut?”, am întrebat. Divorțul a mers ca pe roate, că omul nu avea mamă, nici tată. Nu se băga soacra, cu gura de vulpe!
Despre primul măritiș am auzit din povești, căci Mărioara nu apăruse în raza mea olfactivă, cu parfumul ei seducător și înfățișarea ei originală, înfățișare ”beton”, cum ar zice bărbații când se află la bere. Despre al doilea măritiș știu amănunte puține. Al doilea bărbat era morocănos, nu lucra, nici țânci nu avea înscriși pe agendă. ”Copiii îți strică viața”, zicea ghiolbanul, care iubea cel mai mult portofelul nevestii. ”Dar pe mine mă cheamă Portofel, nerușinatule?”, s-a smintit Marioara la telefon, când băga cu nervi al doilea divorț. Ceva scandal a fost cu soacra, omul avea mamă. Și ce mamă! Grijulie și firoscoasă, adică pricepută la toate. ”Nu calci, nu-i bună mămăliga, sarmalele nu-s fierte! Iaca păianjenul cum atârnă!”, așa zicea bărbățelul. Așa îl învățase mămica.
La al treilea măritiș, Marioara m-a invitat și pe mine. Spunea că are o rochie superbă, albă și scurtă, normal. ”Vin la următoarea nuntă”, i-am zis eu!”. ”Taci, tu”, s-a zbârlit Marioara. Na, doi ani au trecut și fata a și apărut plângând, de să-i sară cămașa.”Umblă cu alta, porcanul!” Eu, iar: ”Tu, Marioară, dar n-ai văzut?”. Despărțirea a fost la notar, cu îmbrânceli mai subtile și cu priviri din acelea scorțoase. ”Du-te-n zeama drumului, mocofanule!”, a zis Marioara printre dinți.
O vreme a suferit, de-am spus că din asta i se trage sfârșitul. Îmi ținea teorii cu sfinți, cu tămâie și iertare, cu răbdare, răbdare (de două ori!). Când zicea răbdare, apăsa pe cuvânt. Pe semne că răbdarea îi stătea în gât ca un os de pește. Eh, aproape că uitasem cât de năvalnică e viața. Aseară, Marioara m-a sunat să-mi spună : ”Mă mărit. Acuma vii la nuntă? Am o rochie, de-ți stă mintea în loc!” ”Ptiiiu, așa ceva!”, am gândit. ”Dar unde l-ai găsit, fată?” ”În stația de metrou, aveam sacoșa prea grea. M-a ajutat până acasă.”
Stau acuma și cuget. Cu ce pana scriitorului să mă îmbrac? La nunta asta am să mă duc. Prea e dată naibii Marioara! Știe ce vrea de la viață. Are ea o zăpăceală, care îmi place. Așa spune: ”Urăsc femeile care… ”miau,miorlau”… se miorlăie toată viața, zicând așa mi-a fost soarta. Ce soartă, tu? Soarta tu ți-o faci!”
Citiţi şi
Sfaturile unei mame pentru fiul ei căsătorit
Citiți la timp, altfel copilul interior și nevoia lui de povești îți pot face surprize
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
