În copilărie, eram înnebunită după poveștile Disney. Avem numai patru, printre care Albă ca Zăpada și Cenușăreasa, pe care le-am tot revăzut până când am învățat pe de rost toate replicile. Recunosc că îmi plac și acum, dar nu m-au marcat până acolo încât să-mi fi deformat viziunea despre societate, aşa cum scrie Peggy Orenstein în “Cinderella Ate My Daughter: Dispatches from the Front Lines of the New Girlie-Girl Culture”.
Când, la 5 ani, am întrebat-o pe mama cum de s-a îndrăgostit prințul de Cenușăreasa după un amărât de dans sau cum de s-a căsătorit Albă ca Zapada cu prințul ei fără să fi schimbat nici un cuvânt, mi-a răspuns că sunt povești şi nimic mai mult. În viața nu se întâmplă aşa. Pentru mine a fost de ajuns ca să înțeleg mesajul. Autoarea acestei cărți nu este la fel de laconică şi descrie în nu mai puţin de 250 de pagini toate eforturile pe care le depune pentru a se asigura că fata ei nu pică în capcană. Citind cartea, te întrebi când a mai scris-o dacă tot timpul pare să şi-l fi dedicat monitorizării tuturor elementelor cu care intra în contact fiica ei. Oricum, trebuie să fi fost cumplit de obositor!
Ideea nu este nouă, însă este dezvoltată în așa fel încât te face să citești cartea pe nerăsuflate, chiar dacă nu poți să fii de acord cu toate măsurile drastice pe care Peggy le ia câteodată. Autoarea îmbină rezultatele cercetărilor cu elemente personale, cu povești din propriul trecut și cu întâmplări de care orice mamă se lovește zi de zi. Este o abordare atractivă a modului în care fetele de azi se maturizează într-o societate care le expune la idealuri prefabricare de feminitate, care le induce ideea că aspectul exterior este mult mai important decât personalitatea.
Prințesele Disney, păpușile Barbie, culoarea roz, concursurile de frumusețe pentru copii, machiajul pentru copii, jucăriile și, cum putea să lipsească din listă, Hanna Montana, toate sunt atent analizate, iar concluzia puțin surprinzătoare este că toate influențează negativ fetele, modelându-le comportamentul și impunându-le limite care nu sunt valabile pentru băieții de aceeași vârstă.
Dacă citești cartea din postura unei mame îngrijorate pentru fiica ei, s-ar putea să fii puțin dezamăgită. Cartea nu oferă prea multe soluții, ci se limitează la a enumera și la a detalia problemele. Probabil că o să descoperi o întreagă listă de elemente dăunătoare la care nici nu te-ai gândit până acum.
Cum amintirea păpușilor Barbie și a desenelor animate nu este chiar atât de îndepărtată, lectura cărții m-a distrat copios. Eu am reușit să mă dezvolt normal chiar dacă am avut la un moment dat o pereche de balerini roz cu care aș fi dormit și noaptea, chiar dacă m-am jucat cu papuși și chiar dacă m-am uitat la Cenușăreasa de 100 de ori. Sau poate că am fost afectată mai mult decât îmi dau seama și sunt încă într-o dulce stare de negare…? 🙂
Citiţi şi
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Viitorul care ne depășește? Episodul 3 – Elon Musk: omul care comprimă viitorul
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
