„Chiar ṣi aici trăiesc oameni?”

Nicoleta Beraru

24 July 2017

Nicoleta Beraru„Chiar ṣi aici trăiesc oameni?” (turist englez de pe un vas de croazieră)

O colegă de serviciu îmi trimisese un mesaj prin care mă anunṭa entuziasmată că e la Sfântu-Gheorghe, în Delta Dunării. Abia ajunsesem acasă. Un licăr de lumină ṣi-a făcut loc în genunea minṭii mele obosite: mă duc la Sfântu-Gheorghe. Mă uit pe hartă ṣi văd că distanṭa e cam mare. Fac în grabă o rezervare, ne facem bagajele ṣi a doua zi dimineaṭă, înainte de cântatul cocoṣilor, pornim la drum. Abia aṣteptam să mă văd cu Karen în ṭara mea!

Am lăsat maṣina într-o parcare din Mahmudia ṣi ne-am îmbarcat pe o navă Navrom, veche ṣi înceată ca însăṣi lumea în care aveam să intrăm. După vreo trei ceasuri de călatorit pe Dunăre am ajuns în sfârṣit la destinaṭie. O îmbulzeală de căruṭe trase de cai, taxiurile localnicilor aṣteptându-ṣi neamurile sau oaspeṭii, se prezenta dezordonată mulṭimii pestriṭe de turiṣti: unii străvezii de oboseală, târâind greoi geamantane burtoase, cei mai tineri, cu elanul tinereṭii, valsând printre bagaje cu rucsacurile în spate, băṣtinaṣi cărând geamuri, damigene, oale cumpărate probabil din Tulcea. Ne-am croit drum prin gloată ṣi, ajunṣi pe ponton, am măsurat priveliṣtea ce ni se oferea privirii: o uliṭă prăfuită, măriginită pe dreapta de o clădire încă în stare bună de pe care modernul „Supermarket” sfida veṣnicia, ṣi câteva blocuri modeste. Am luat-o alene pe Strada Principală, adunând tot colbul sub rotiṭele valijoarei, am trecut pe lângă o poṣtă mică ṣi părăginită ca ṣi cele câteva blocuri cu acoperiṣuri de ṭiglă roṣie ce-ṣi etalau triste tencuiala stând să cadă ṣi-am ajuns la Casa din Vis, o viluṭă din lemn întunecat la a cărei intrare regina-nopṭii încadra proaspătă o alee îngustă de beton ce ducea  spre uṣă. Ne-am bucurat să constatăm că gazdele noastre erau oameni discreṭi, căci după oboseala drumului doar un duṣ răcoros, o masă caldă ṣi un pat confortabil ne mai puteau face plăcere.

delta2

credit foto: Jo Van Schoors

Mai târziu aveam să descoperim satul: sărac, cu case mai toate vechi, cu prispă ṣi acoperiṣuri de stuf, albe sau bleu-ciel, cu garduri ṣtirbe din lemn înnegrit de timp, pe alocuri împodobite cu plase pescăreṣti ṣi oale tradiṭionale. Unele mai arătoase, din ciment, cu ornamente tradiṭionale, cu muṣcate la ferestre ṣi abundenṭă de flori mărginind intrândurile. Uliṭele satului, printre care cea mare, numită cu emfază „Strada Principală”, pe care primăria domneṣte ca o matroană albă ṣi grasă, sunt din pământ ṣi nisip. Câini blajini, găini ṣi raṭe, căruṭe trase de cai laolaltă cu turiṣti pletoṣi ṣi localnici curioṣi se plimbă nestingheriṭi pe marginile drumului cariat de gropi adânci. Babe roase de vreme, jinduind la grădini imaginare, băieṭandri cu muci la nas privesc trecând fete în pantaloni scurṭi ṣi pălării cu boruri largi deasupra ochelarilor de soare. Localnicii abia îṣi ascund frustrări înscrustate de timp în suflete prea devreme îmbătrânite de nevoi ṣi griji, uzaṭi pe ici-colo de aburii alcoolului, turiṣtii îṣi ascund discret uimirea ṣi curiozitatea cu orgoliul celor scăpătaṭi. Câteva vile mai arătoase sunt mărturia intruziunii civilizaṭiei în acest sat sărman de pescari, în care timpul parcă a înṭepenit. Ṣi în toată această splendoare sărăcăcioasă se ridică semeaṭă biserica ortodoxă. Decrepită pe dinafară, strălucitoare pe dinăuntru, cu picturi proaspete de sfinṭi ṣi ctitori, biserica este ṣi în acest colṭ îndepărtat de lume mărturia unui popor nevoiaṣ sacrificat pe altarul intereselor conducătorilor ṣi ale religiei. Mai târziu am aflat de la gazda noastră că satul e preponderent ortodox, format în majoritate de români, apoi de lipoveni ṣi haholi, ultimii fiind ucrainieni din Dobrogea care ṣi-au păstrat ferm identitatea, neplăcându-le defel să fie confundaṭi cu lipovenii. Cu greu cei veniṭ din afară sunt acceptaṭi ṣi, datorită căsătoriilor între membrii aceloraṣi familii, mulṭi copii s-au născut cu dizabilităṭi.

delta 4

credit foto: Jo Van Schoors

Populaṭia din Sfântu Gheorghe e sărăcită de migrarea tineretului la oraṣ. Cei plecaṭi nu se mai întorc, cei rămaṣi acceptă cu greu schimbările. Tursimul a scos puṭin tărâmul acesta la lumină, dar te bucuri încă de virginitatea plajelor pe care vacile se odihnesc în voie, de liniṣte zdrobită doar de zgomotul valurilor mării, de puritatea aerului bogat în iod. Nimic nu aduce aminte de tumultul citadin. Doar ṭipătul patetic al pescăruṣilor pe infinitul albastru, calmul admirativ al turiṣtilor pe plajele semipustii ṣi împreunarea sălbatică a Dunării cu Marea Neagră fac viaṭa aici: „nu prea multă izolare, nu prea multe relaṭii, mijlocul exact – iată înṭelepciunea”, aṣa cum zice Eric-Emmanuel Schmitt  („Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată”). Iar Delta, această contradictio in terminis, cea mai nouă formă de relief, tărâm mereu în formare, întreṭine o viaṭă arhaică, care are la bază respectul naturii ṣi al cutumelor. Modul de viaṭă al celor cca 600 de suflete din acest sat, unde vântul bate doar de două ori pe an – o dată ṣase luni ṣi a doua oară alte ṣase luni, după cum gazda noastră avea să ne povestească – se reduce la pescuit ṣi, mai nou, la turism agrar. La o plimbare cu barca, domnul Valentin ne povestea: „Delta Dunării… Delta trebuie s-o înṭelegi; ea îṭi dă posibilitatea s-o vezi aṣa cum e ea atâta timp cât o respecṭi: îṭi dă peṣte, frumuseṭea peisajelor, dar dacă n-o respecṭi se întoarce împotriva ta. Până ṣi băṣtinaṣi experimentaṭi au plătit cu vieṭile lor când nu au respectat-o.”

Frumuseṭea Deltei Dunării îṭi taie respiraṭia. La capătul Canalului Turcesc, înspre insulele Sacalin, Meleaua Sfântu Gheorghe îṭi oferă un spectacol inedit: pelicani mândri ca niṣte baroni, egrete elegante, gâṣte salbatice, albatroṣi, stârci, berze, cormorani, lebede delicate dau o reprezentaṭie gratuită ochiului curios, îndrăgostit de natură. O plimbare de două-trei ore cu barca pe canalele Deltei Dunării îṭi reîncarcă bateriile. Te întorci la ṭărm proaspăt, reîntinerit sufleteṣte. E ca ṣi cum valurile Dunării ṭi-ar lua cu ele aluviunile sufletului ṣi ale minṭii ṣi le-ar vărsa în mare.

delta 1

credit foto: Jo Van Schoors

Această metaforă a vieṭii aveam s-o regăsesc ṣi în povestea gazdelor noastre: el, fost pilot de armată ṣi ea, fost medic. Acest cuplu din Bucureṣti, ieṣit la pensie, s-a instalat în Sfântu Gheorghe din dragoste pentru natură. Veneau aici în fiecare vară, în decurs de 30 de ani. Lui îi plăcea să pescuiască ṣi s-au îndragostit uṣor-uṣor de acest sat izolat. În urmă cu zece ani ṣi-au construit viluṭa din lemn în care ne adăposteau ṣi pe noi. În Casa din Vis au patru camere pe care le închiriază turiṣtilor cu o ospitalitate fină, discretă. Cu câṭiva ani în urmă, ei înṣiṣi pregăteau cina pentru turiṣti. Cu timpul, din cauza vârstei, au renunṭat la gătit. Ṣi apoi, ne povestea doamna doctor, un cancer de colon a zădărnicit liniṣtea căminului. Am ascultat această poveste cu respiraṭia tăiată, cu sufletul de plumb. Noduri în gât ni se puseseră ṣi povestitoarei, ṣi mie. Când chimioterapia s-a dovedit a fi greu de suportat, fosta doctoriṭă ṣi-a pierdut speranṭa ṣi curajul. O depresie grea a pus stăpânire pe ea ṣi tot ce mai gândea era să moară. S-a închis în ea, s-a apucat de fumat. Dar a renunṭat la viaṭa din capitală ṣi s-a restras complet în satul acesta pescăresc. S-a rupt de orice formă de civilizaṭie – telefon, internet – ṣi a trăit în ritmurile atavice ale satului. A mâncat doar peṣte ṣi legume din grădină, s-a plimbat pe malul mării, a respirat aerul marin bogat în iod. A prins putere cu fiecare răsărit de soare. Fiecare zi o simṭea ca pe o nouă victorie ṣi astfel a prins ṣi mai mult curaj ṣi a început să practice Qi Gong, un antrenament energetic, după principiile medicinei tradiṭionale chineze, care, printre altele, ajută la eliminarea stresului în cazul unei boli. Când s-a prezentat la un nou control, medicii au constatat că se vindecase. Delta, de care aceṣti bucureṣteni se îndrăgostiseră, le-a făcut la rândul ei dovada dragostei sale. Liniṣtea, absenṭa stresului cotidian, hrana sănătoasă ṣi aerul mării au pus-o pe femeia trecută de cincizeci de ani pe picioare.

Nu o dată în timpul vacanṭelor am gândit că, în sfârṣit, am timp să mă opresc în dreptul meu, să nu mai fug pe lângă mine. Acest sentiment de oprire a timpului ṭi-l dă ṣi Delta Dunării – înzecit, însutit. Aflaṭi în vâltoarea activităṭilor cotidiene, ne pierdem propria noastră urmă, uităm cu toṭii că suntem făpturi firave, „muṣunoaie de furnici”  într-o lume ce-i probabil „o clipă suspendată”, după cum zice Eminescu. Evităm introspecṭia de teamă să nu descoperim că devenim din ce în ce mai mult niṣte cifre în instituṭii ce se îngraṣă din stropii noṣtri de sudoare, frică, angoasă, stres. Acesta e adevărul, oamenii devin niṣte cifre. Să nu ne mirăm că într-un viitor relativ apropiat roboṭii ṣi sistemele de inteligenṭă artificială vor ocupa locurile noastre de muncă. Ba vom face ṣi sex cu roboṭii, potrivit unui articol din Go4it.ro („Cât de periculoasă este Inteligenţa Artificială? De ce Bill Gates, Stephen Hawking şi Elon Musk se tem de tehnologia în care marile companii investesc masiv”). Este aceasta o autodistrugere? Eu aṣ zice că da. Ce ṣtim deja cu siguranṭă este că stresul este boala acestui secol, că îl producem zi de zi încercând mereu să ne autodepăṣim, că ne îmbolnăvim din propria noastră voinṭă ṣi în ṣtiinṭă de cauză. Consecinṭele le cunoaṣtem: depresii, burn-out, oameni istoviṭi, storṣi de puteri, îmbătrâniṭi fără a fi bătrâni…

detlta 3

credit foto: Jo Van Schoors

Omul s-a desprins din natură. Ṣi natura îl apără. Aṣa cum a procedat Delta Dunării cu doctoriṭa din Bucureṣti. Liniṣtea, puritatea, simplitatea vieṭii în natură ne pun pe picioare. Din ea ne-am desprins, la ea ne întoarcem. În goana după averi ṣi poziṭii sau pur ṣi simplu fără un scop anume, în virtutea obiṣnuinṭei în rang cu alṭi ignoranṭi, uităm că totul are un punct final. Ṣi acesta e pentru toṭi acelaṣi. În acest punct devenim toṭi egali. Degeaba ne facem iluzii crezând că putem atinge fericirea sub forma conturilor în bancă, a caselor măreṭe sau a călătoriilor la capătul lumii. Până ṣi cultura poate fi o iluzie. Chinezii, spre deosebire de europeni, pentru care cultura înseamnă castele, catedrale, vestigii – materie – acordă o importanṭă deosebită culturii spiritului, înṭelepciunii. Pentru ei, Învăṭăturile lui Confucius (Analectele) sunt mult mai importante decât orice piatră. Tot înṭelepciune e ṣi preṭuirea naturii. Ea ne purifică ṣi ne oblojeṣte rănile sufleteṣti ṣi trupeṣti.

În „Jocul cu mărgele de sticlă” (Hermann Hesse), Josef Knecht decide să se reîntoarcă la viaṭa simplă, după ce a obṭinut cele mai înalte funcṭii, după ce a atins cele mai înalte trepte ale spiritualităṭii. Devine învăṭător. Numele său, Knecht, înseamnă servitor.  Omul este un slujitor al societăṭii. Josef Knecht nu mai doreṣte să fie un slujitor. Doreṣtere să-ṣi domine viaṭa, nu se mai lasă dominat. Ṣi aceasta înseamnă libertate, fericire. Dar pentru a atinge această stare trebuie să ai curajul de a te dezrobi, de a ieṣi din tiparele pe care societatea le impune. Până nu e prea târziu.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

„După troleibuz și după bărbați nu alerga niciodată, unul pleacă, altul vine”.

Curajoșii de lângă noi

Nu trebuie să pozezi tot timpul în oaia roz, ca pe Facebook

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,682 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro