Clara

Ruxandra ConstantinescuDe când am ajuns în Spania, am auzit multe povești. Unele adevărate, altele romanțate; unele triste, altele vesele; unele demne de un film hollywoodian, altele șterse. Dar toate au fost povești omenești – aparțin oamenilor întâlniți aici de-a lungul anilor. Dincolo de aceste povești și de frumusețea lor, dincolo chiar de importanța pe care o dau consemnării lor, îmi place să văd ceva și mai frumos: cred că plăcerea de a asculta povești este egalată doar de dorința oamenilor de a le istorisi. Cum ar veni, pe cât de mult îmi place mie să ascult și să scriu povești, pe atât le place oamenilor să fie ascultați și istorisiți. Am luat notiție, am scris și schițat povești și povești în povești, întâmplări și evenimente; am ajuns să strâng o întreagă culegere de istorii de viață. Una dintre acestea este cea a unei tinere pe care… hai să spunem că o cheamă Maria-Alexandra Timaru. Ea a ajuns în Spania în căutarea mamei ei și iată ce mi-a dezvăluit:

”Am ajuns în Spania în 2007, când eu tocmai împlinisem 20 de ani. Am plecat din Bucureşti, din casa mea, de lângă tatăl meu, care-mi clădise o viaţă perfectă, și de la care nu-mi mai puteam dori altceva, pentru că aveam cu adevărat totul. Şi am lăsat aşa totul, în căutarea mamei mele, al cărei chip nici nu mi-l mai aminteam, al cărei nume nu mai fusese rostit de ani de zile în familie, ca şi cum numai sunetul numelui ei ar fi putut scutura un val de praf, ca de pe o carte veche, şi ne-ar fi înecat şi sufocat pe toţi, dacă cineva s-ar fi gândit s-o amintească. Singurele lucruri pe care le mai ştiam despre ea era că o chema Clara, pentru că asta scria în certificatul meu de naştere, că plecase într-o excursie prin Europa când eu aveam zece ani, şi că la scurt timp după aceea trimisese o scrisoare lungă, în care îi explica tatălui meu că-şi găsise de lucru în Spania. Dintr-o dată, atunci, intenţiile ei de dinainte de plecare au căpătat o nuanţă din ce în ce mai cumplită, de premeditare, şi toţi au fost convinşi că numai astfel se putea explica de ce o femeie tânără, căsătorită cu un bărbat pe care îl iubea, şi cu un copil, putuse să plece aşa, de nebună, într-o călătorie prin Europa. Odată cu scrisoarea au devenit limpezi motivele şi intenţiile ei, şi de atunci, imaginea ei a fost condamnată la critici, vorbe aspre, şi în cele din urmă, la uitare.

bărbat singur

La început mi s-a spus că mama murise. Şi lucrurile au mers bine aşa, o vreme, până ce am început să întreb de ce nu era prin casă nicio poză cu ea, nicio amintire de la ea, de ce nu o pomeneam, de ce nu o aminteam niciodată. Tata îmi spunea mereu că mă iubise şi mă dorise foarte mult și se oprea, spunându-mi aspru că asta era tot ce aveam nevoie să ştiu. Cam pe la 14 ani, tata mi-a mai spus și că viaţa nu e ca în romane, că e mai frumoasă şi mai grea, mult mai plăcută şi mai simplă, mai lipsită de coincidenţe şi mai plină de neputinţe.

Se căsătoriseră imediat după ce terminaseră facultatea, primiseră casă şi aveau impresia că timpul va sta pe loc. Tata reuşise să fie numit asistentul profesorului cu care îşi făcuse lucrarea de diplomă, aşa că în cele din urmă rămăsese în Universitate, şi preda majoritatea cursurilor practice la franceză. Clara, mi-a mai spus tatăl meu, îşi alesese a doua limbă de studiu spaniola și lucra la o grădiniță. Şi așa, timpul chiar a stat pe loc, pentru o vreme: părinţii mei au fost fericiţi, spune tata. În 1980, când m-am născut eu, într-o zi incredibil de călduroasă de februarie, au crezut amândoi că lucrurile vor rămâne exact aşa, ca în ziua când a venit el s-o ia pe mama de la maternitate şi s-o ducă acasă. Clara nu putea sta prea multă vreme despărţită de mine, revenise anevoie la serviciu, şi le povestea tuturor despre ultimele gesturi, chicoteli şi zâmbete ale mele. Pe toate catadicseam să le expun numai pentru ea, ca şi cum le-aş fi pregătit în mine toată ziua, şi când venea momentul ca ea să ajungă acasă, găseam că atunci era cel mai potrivit să le arăt. Primele cuvinte, primii paşi, primele râsete conştiente, primul somn cu vise – toate au fost urmate de altele, şi farmecul primelor a părut un pic şters de cele care au urmat.

Tata nu ştia exact cum îi venise ei ideea (din care roman) că venise momentul să călătorească. Spunea că nu se poate vedea trăindu-şi viaţa în acelaşi loc, şi că trebuia să vadă măcar ce e dincolo. Şi atunci, în anii 90, când sentimentul libertăţii căpătate de curând era trăit cu mai multă intensitate de tinerii de treizeci și ceva de ani, pentru că generaţia lor era cea care vedea din ce în ce mai tare şi mai bine de câte lucruri fuseseră lipsiţi în perioada cea mai frumoasă a vieţii lor, când ar fi putut visa, călători şi trăi liber, mama mea a considerat că trebuie să vadă de ce anume a fost lipsită, ca să poată merge mai departe.

Era un soi de vizită de lucru, un schimb de experienţă în mai multe şcoli şi licee din Occident, pentru profesorii din diferite şcoli româneşti. Pe de altă parte, bineînţeles că toţi profesorii care au mers cu mama în vizita asta de lucru erau pregătiţi să facă poze, să se uluiască la câte lucruri noi şi frumoase aveau să vadă în plimbările şi traseele pe care le pregătiseră deja prin capitalele prin care urmau să treacă, să viziteze cât mai multe muzee, să cumpere cele mai kitsch suveniruri şi să rămână în general cu gura căscată, ca apoi să aibă ce povesti acasă. Singura care nu a avut ce povesti la întoarcerea acasă a fost Clara, pentru că ea nu s-a mai întors.

Când s-a dus s-o aştepte la autobuz, aşa cum stabiliseră, tata lăsase casa în ordine, gătise ceva şi cumpărase un vin destul de bun, atât cât îi permitea salariul de profesor. Îi găsise nişte ediţii vechi ale autorilor realismului magic, de care Clara era absolut fascinată, şi cum ştia că avea să se bucure enorm, le cumpărase fără să se uite la bani. Cred că sufletul lui tresălta de emoţie când o aştepta să coboare din autobuz, şi eu mi-am dat seama de asta din felul cum îi tremurau vocea şi buza de jos, când mi-a povestit. Şi pe măsură ce inima îi bătea tot mai tare, spărgându-i pieptul, pe măsură ce autobuzul se golea, şi nu o vedea pe Clara, bătăile din piept îi ciopleau un gol imens în inimă. Tata mi-a spus că a fost ca o lipsă anunţată, simţită parcă dintotdeauna, dar care atunci creştea tot mai tare. Avea impresia că prin golul ăla i se scurgea tot sufletul.

Imediat ce a văzut faţa zâmbitoare a Elenei, colega Clarei, tata a ştiut că era ceva în neregulă. Şi chiar înainte ca Elena să-i spună rapid că soţia lui decisese să mai rămână o vreme în Spania, tatăl meu a ştiut, în timp ce bătăile din inimă i se potoleau, însă şlefuiau acum cu grijă marginile hăului din piept, că nu avea să-şi mai vadă niciodată iubita, soţia, dragostea vieţii. Atunci, de la bun început, de când cred eu că începe povestea vieţii mele, tata a ştiut că nu avea s-o mai vadă niciodată, că ea nu avea să se mai întoarcă, că nu aveau să se mai regăsească, şi că nu avea să plece nici el în căutarea ei. Când am îndrăznit să îl întrerup, în ciuda obiceiului meu, ca să-l întreb cum a ştiut toate lucrurile astea chiar atunci, tata mi-a răspuns că asta e o altă poveste, şi că mi-o va spune altă dată.

Acum, după ce au trecut ani de când am plecat eu însămi în căutarea ei, îmi pare că amintirile despre ea sunt făcute numai din ce am auzit de la alţii, lucruri pe care le-am asumat drept amintiri, în memoria mea. De fapt, puţine lucruri îmi mai aduc eu cu adevărat aminte, din primii zece ani de viaţă petrecuţi alături de ea. Fotografiile ei au fost aruncate, aşa că uitasem de mult cum arăta. Când mă forţam să îi invoc chipul, reuşeam să văd vag o femeie blondă, cu părul lung, pielea foarte albă şi ochii căprui, dar trăsăturile nu i le puteam desluși”.

Și așa a început aventura Mariei-Alexandra pe tărâmuri iberice, una dintre atât de multe altele: în căutarea mamei pe care o uitase. Îmi pot explica plăcerea de a asculta și consemna astfel de povești mai ales cu dorința de a învăța: din greșelile, din reușitele, din bucuriile sau din tristețile altora. Toate ne apropie de oameni, de cei din jur, fie ei doar niște străini. Toate ne arată că toți suferim, toți iubim și mai ales, toți suntem în căutarea cuiva sau a ceva, toți căutăm să găsim explicații și toți împărtășim aceleași povești, ale noastre.

Pe Ruxandra o găsiți și aici.



Citiţi şi

Alegeri de înger

Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea

Ziua în care am divorțat de mama

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro