„Acum îl iubesc şi pe el”. Tristan stă în faţa messengerului deschis şi simte ca un cuţin în inimă acest gând al Isoldei. Mai sunt zece zile până la data în care avionul va zbura spre Insulele Canare. Locul unde logodnica lui a plecat în urmă cu două luni şi jumătate. Mai sunt cincisprezece zile până la ziua lui de naştere. Şi lui i se pare că mai sunt puţine clipe până la înmormântarea sa… În urmă cu trei ani, Tristan şi Isolda s-au deşteptat într-o poveste de iubire. O poveste pe care el nu a anticipat-o deloc, dimpotrivă a căutat să stea deoparte de ea. Cu mulţi ani în urmă, pe vremea când era profesor, Tristan a avut la clasă o elevă pe care abia de o cunoştea – era în echipa de baschet a liceului şi venea arareori pe la orele de logică. Singurul moment memorabil este clipa în care proful, văzând că Isolda citeşte (deja) Maitreyi, a făcut un comentariu ironic privind pasiunea prematură (aşa i s-a părut lui) a unei eleve de clasa a noua pentru Eliade. Anii au trecut, proful nu a mai fost prof şi nici măcar nu a mai locuit în acelaşi oraş. A fugit către Capitala Europeană a Culturii, Sibiul. Îndrăgostit de Ardeal, a crezut că poate trăi iubirea în vechea Cetate a lui Hermann. Dar bugetul subţiat l-a readus acasă, după numai un an de pribegie, în apropierea sărbătorilor de iarnă. Lăsându-şi iubirea la Sibiu – sosise timpul despărţirii de prietena lui, care a ales să rămână în Ardeal.
După revelionul petrecut în pustietatea singurătăţii, Tristan a luat drumul mănăstirii din apropierea oraşului natal. Se întâmpla să fie a treia zi din noul an şi străzile erau pustii. Ajuns în satul care lega oraşul de mănăstire, s-a trezit, în mijlocul câmpului înălbit de tăcere, înconjurat de o mulţime de câini. Nu ştia că în acel loc se afla o întreprindere ceauşistă, Sibarex pe numele ei, care devenise refugiu pentru fiarele sălbatice. „Gata, vei muri”, îi spuse, liniştită, conştiinţa. „Am trăit destul”, răspunse el senin. Dar moartea îi fu reprogranată prin sosirea din neant a unei maşini. Deşi timp de jumătate de oră, nimeni nu trecuse pe acel drum, acum părea că Zeul îi trimite un slujitor al vieţii. Tristan se împăcase cu gândul morţii inevitabile – pentru prima dată în viaţa sa, nu simţise nicio umbră de frică în faţa jivinelor. Era pregătit să moară, după sărbătorile de singurătate şi de iarnă.
După o săptămână de la darul făcut de Divinitate, o reîntâlni pe Isolda. Deşi îşi jurase că nu avea să se mai afle niciodată într-o poveste de iubire cu o fostă elevă de-a sa, Moira era de altă părere… La început se certau mult. Din cauza geloziei ei. Şi pentru că Tristan fusese dintotdeauna sincer şi recunoscuse faţă de noua sa iubire că existaseră în urma lui şi ale suflete de care se îndrăgostise. Peste timp, avea să îşi dea seama că sinceritatea într-o iubire este arareori o virtute. Dimpotrivă, ea este o apă subterană care sapă galerii periculoase, ajungând să ruineze iubirea.
Isolda nu ştia ce să facă cu această iubire neanunţată. Da, îşi amintea de gândul din clasa a noua, când profu a intrat pentru prima dată în clasa ei, la costum şi la cravată – „iată un om de care te poţi îndrăgosti”. Un gând ca o joacă de copii. „Dacă ţi-aş fi spus de atunci că m-am îndrăgostit de tine, ce ai fi făcut?”, avea ea să întrebe mai târziu. Tristan nu ştiu ce să răspundă, dar simţi o tristeţe în piept pentru că ea nu avusese acest curaj. Poate că viaţa lui ar fi fost, în acest fel, cu totul alta….
Lunile au trecut foarte repede. Isolda avea un frăţior de trei ani şi Tristan experimentă rolul de „tată de după masă”. Începu să-l îndrăgească foarte tare pe puşti. Şi chiar pe părinţii fetei, care iniţial se opuseseră relaţiei … Părinţii se temuseră că fiica lor avea să facă acelaşi gest ca al mamei sale – să renunţe la facultate, spre a iubi, spre a se căsători.
Dar, cum era firesc, Isolda luă drumul facultăţii. După un an şi jumătare în care cei doi iubiţi au răsuflat nedespărţiţi. „Dacă m-aş despărţi de tine?”, întrebase Isolda, mai mult ca un test, în chiar prima lor seară de oficializare a iubirii. „Aş muri”, îi şopti Tristan.
Din vreme în vreme, Isolda îl întreba neîncrezătoare: „mă vei iubi toată viaţa, chiar şi atunci când voi fi bătrână şi voi avea sânii lăsaţi?”. „Absolut”, credea sincer Tristan. „Să ai grijă de noi”. Acest gând al Isoldei nu fu băgat în seamă. Tristan nu îi înţelesese semnificaţia decât câţiva ani mai târziu, când viaţa îi fusese deja ruinată.
Dar acum simţea că totul era o împlinire a existenţei. Părea că Dumnezeu se îndurase de el şi îi adusese în cale Iubirea. Dumnica mergeau la slujbă la biserică, şi Tristan redescoperea fiorul credinţei. Era atât de sigur pe veşnicia acestei iubiri, încât începu să greşească. În primul rând, deveni neverosimil de sincer. Uneori sinceritatea se transforma în prostie, ca de pildă atunci când îi spusese Isoldei că are sânii prea mici. „Să mi-i măresc?”, veni replica fetei. „Ei, nu, am spus şi eu aşa”… Alteori, sinceritatea izbucnea cu orgoliu: „am cam obosit să stăm pe la ai tăi, am obosit să stăm cu frăţiorul tău”. Dar, cel mai grav, sinceritatea era uneori grosolană: Isolda avea un frate mai mare, şi între acesta şi fostul prof se instalase, dintru început, o răceală evidentă. Tristan era sărac, avea acum un job fără orgolii, iar Fratele fetei era deja mare bancher, fapt pentru care Tristan îl simţea ca pe un cal troian implantat în curtea iubirii lui. Şi, din păcate pentru el, nu aflase că este primejdios să pui la zid rudele iubitei, chiar şi atunci când ai toată îndreptăţirea să o faci. Iubirile vin şi trec, familia îţi este dată până la final. Dar Tristan era foarte sigur pe relaţia lui: avea impresia că i se cuvine să fie iubit şi că această iubire putea răbda orice. Dar Sfântul Pavel avea şi el limitele sale.
Cel mai grav a fost atunci când, în toamna în care fata plecă la facultate, Tristan nu a avut curaj să se mute Bucureşti, pe urmele ei. În vara următoare, Isolda a ales să plece în SUA cu programul Work and Travel. După revenirea în ţară, Tristan era deja rănit. Simţea că viaţa îi scapă printre degete – o vedea din ce în ce mai rar pe Isolda. Spre final de noiembrie, apărură primele atacuri de panică. Părea că iubita nu-l mai simte ca pe prietenul de odinioară, că „jumătatea” lui gândea să se risipească şi altora. Vara petrecută în America o schimbase, nu mai era la fel de tolerantă precum odinoară, iar reproşurile distanţei geografice dintre ei erau pe buzele tinerei din ce în ce mai des. Odată chiar îi mărturisi lui Tristan că a dansat cu un tip în Bucureşti şi că i-a plăcut.
Trecu anul nou şi Isolda plecă cu o bursă în Insulele Canare. Supărarea şi durerea îl copleşiseră atât de mult pe Tristan, încât nu mai fu pe măsura înţelepciunii spre a trece dela el şi acest pahar şi să fie aproape de Isolda, prin messenger, prin telefon. Timp de două săptămâni nu au corespondat. Apoi, după trei săptămâni, Tristan îi trimise un mail în care strecură o declaraţie de iubire – o împletire de complimente, în care credea cu sinceritate, dar care soseau prea târziu pe adresa inimii Isoldei. „Trei ani de zile am aşteptat aceste gânduri”, fu replica ei…
*****
„Acum îl iubesc şi pe el”. Tristan stă în faţa messengerului deschis şi simte în inimă un cuţit. (…) Vineri, adică acum două zile, au vorbit la telefon. Isolda, plângând, i-a spus să vină la ea, promiţând că va fi cea mai frumoasă vacanţă din viaţa lui, după care se vor despărţi. Este duminică, mâine la ora opt dimineaţa avionul urmează să plece spre Madrid. Tristan simte că viaţa lui este mai cumplită decât Holocaustul, că orice decizie ar lua, totul s-a dus dracului. Pe messenger, el devine violent, obligând-o practic pe Isolda să mărturisească: „da, am făcut dragoste cu el”. Acest lucru în timp ce Tristan însuşi o îndemnase să facă dragoste cu Fran, pentru a şti pe cine să aleagă. În gândul său ascuns, Tristan se încredea încă în Isolda de acum doi ani, cu care împărţea închinarea în timpul slujbei şi creşterea frăţiorului ei. Era sigur că acea Isoldă nu îl va înşela. Dar iubita pe care o cunoscuse el murise; murise încetul cu încetul, odată cu plecarea la facultate. Fostul profesor avu curajul să creadă în acest adevăr. Misticismul lui faţă de iubire nu făcuse faţă realităţii. Deşi era supărat pe Dumnezeu că nu îl ajutase să fie împreună cu Isolda, în Bucureşti. Nu ar fi avut din ce trăi, unde sta …
******
A rămas acasă. Peste trei săptămâni, un pumn de pastile l-a ţinut în somn două zile. Dar viaţa s-a încăpăţânat să îl ţină aici. Chiar dacă pentru Tristan totul e pierdut. „A trăi din datorie” – acesta este mottoul care îl ţine pe linia de plutire. Carevasăzică, a trăi nu pentru că viaţa ar mai avea un sens, un gust, ci pentru ca familia sa să poată dormi liniştită. Dar pentru Tristan nu mai există nopţi liniştite. A avut o viaţă, acum nu mai are nimic. Şi vin din nou sărbătorile de iarnă.
va urma
Citiţi şi
Mă rog ca EA să nu afle și nu sufere prea mult
Știți vorba aia “niciodată să nu spui niciodată”?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
