Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Cum adică să nu pot salva un amărât de pisic?

19 August 2019

Duminică, 14 iulie, mă întorc acasă, în Ploiești la ora 22 de la seminariile de psihanaliză. Deschid larg fereastra apartamentului meu de la parter, să fac loc aerului cu miros înecăcios de hidrocarburi. Atunci l-am auzit țipând din răsputeri. Doamne, ce mai striga! Cu țipătul acela în urechi, n-am mai putut să închid fereastra la loc.

Un țipăt pur, vibrant, parcă țipătul imperios al vieții însăși. Mă gândesc brusc că vietatea aceea minusculă, care țipă totuși atât de puternic sub geamul meu, nu poartă în sine nici urmă de Thanatos, nu urmează să dezvolte nici strop de masochism mortifer, nici conflicte nevrotice și nici nu urmează să sufere de hospitalism sau să moară pur și simplu dacă nu e mângâiată de către mamă. Zbiară sfâșietor pentru că are nevoie doar să fie hrănită și apărată de frigul serii din vara aceasta bizară și doar pentru că este probabil mult prea mică să mănânce singură din ghena de gunoi. Prin fereastra deschisă, năvălesc peste mine cu țipătul lor disperat, toți pisoii lepădați prin șanțuri pe care i-am adunat și adus cândva acasă, în copilăria mea petrecută parțial într-un sat din Teleorman.

În curte, undeva mai sus decât restul acareturilor, era pătulul. Pătulul era un fel de pod construit din scânduri și nuiele groase, împletite, între bucătăria de vară și odăița străbunicilor. În podeaua pătulului era o trapă care se deschidea deasupra unui spațiu îngust, atât de îngust, încât nici un copil mic nu ar fi putut sta în picioare. Spațiul acesta era accesibil odată prin trapa din pătul și odată prin niște ușițe mici de lemn prinse cu foraibăr, care se deschideau din zidul exterior al construcției, undeva foarte aproape de sol. Erau atât de mici și înguste, că nici eu nu îndrăznisem vreodată să mă strecor prin ele în păienjenișul întunecat. Credeam oricum că acolo trăiesc cei mai mari păienjeni de pe pământ, mult mai mari și mai cumpliți decât cei care își atârnau burțile umflate și spinările desenate cu cruci albe în pânzele dese și elastice din pătul.

Un pisic psihanalitic

Aranjamentul acesta cu pătulul și spațiul inaccesibil de dedesubt nu avea niciun sens în mintea mea. Mamaie mi-a spus că lucrurile sunt făcute așa pentru grâne. Pătulul era umplut cu grâu și porumb, cărate sus pe scările de lemn, apoi, la nevoie, boabelor li se dădea drumul prin trapa din podea în spațiul de jos, de unde erau trase afară prin ușițele de lemn. Numai că eu nu văzusem vreodată nicio grăunță în pătul. Acesta era plin cu alte minuni, oale de pământ, cârpe, cărți și caiete vechi scrise caligrafic cu cerneală, depozitate în saci. Caietele și cărțile de școală ale mamei și unchiului. În spațiul de jos, pisicile își fătau pisoii pe care, când făceau ochi și începeau să umble și să miaune ascuțit, îi trăgeam afară să-i iubesc cu ardoare! Aceasta însemna să le dau lapte cu miez de pâine coaptă pe vatră, să-i spăl cu apă încălzită la soare și săpunel parfumat, să-i mângâi pe blănițele lucioase și moi, să-i descopăr prin cotloanele în care se ascundeau să doarmă sătui de atâta iubire și, mai ales, să-i ascund sub pătură seara la culcare. Dar și ei îmi ofereau mie atât de multă bucurie și câteva duzini de purici.

Însă, cei mai iubiți pisoi erau cei lepădați prin șanțuri. Așa spunea mamaie: ”Iar ai venit, maică, plină de pisoi lepădați? Ăștia sunt pisoi de țâță!”. Dar cum să nu iei pisoii lepădați, tocmai că fuseseră luați de la țâța mamei pisici, iar eu aveam lapte muls în fiecare seară din ugerele umflate ale caprelor? Problema cu pisoii lepădați era că nu îi găseam nici rar și nici întâmplător, ci extrem de des, pentru că îi căutam. Era suficient să mă plimb câteva ulițe de sat și să ascult cu atenție. Îi auzeam mieunând ascuțit și disperat de sub vreun podeț, pe la marginea gardurilor, ițindu-se cu picioarele subțiri și tremurânde din vreun capăt de țeavă, cu blănițele lor colorate în toate felurile. Se strângeau uneori atât de mulți în curte, încât se întâmpla minunea. Mă trezeam în câte o dimineață și nu mai era nici urmă de pisic! Aflam cu sufletul amărât de la mamaie: “A venit, maică, pisica și i-a luat! Îi era dor de pisoi și ei plângeau după mama lor, nu i-ai auzit?”

Așa era cu pisoii lepădați, întotdeauna mama lor venea să-i ia acasă!

Dar pe acesta care țipă la mine prin fereastră, ascuțit și disperat, la vreo 35 de ani distanță față de cei ai copilăriei, nu mai vine nicio mamă să-l ia, știu eu sigur, doar sunt femeie în toată firea! Of, cu atâtea ore de analiză personală (în jur de trei, patru sute), eu nu pot să închid fereastra! Așa a zis și profesorul Hinshelwood la seminarul de anul trecut, că nu putem face să dispară vechile relații de obiect, putem doar să le facem mai puțin patogene și să adăugăm unele noi. Așa că, nu numai că nu închid fereastra, dar acum deschid și ușa și cobor în întuneric în grădina din fața blocului, unde vecinii aruncă perseverent chiștoace, ambalaje, resturi alimentare, zațul din ibric și chiar și uleiul din tigaie. Nu cred că face nimeni cafea la ora aceasta, sper însă că nimeni nu prăjește cartofi!

Aprind lanterna și abia disting pisoiul printre gunoaie și pământ, nu mai mare decât pumnul meu. Când îl ating se proptește ferm pe cele patru lăbuțe, începe să tremure ca un jeleu subțire și gri și țipă atât de sfâșietor încât parcă am înfipt adânc mâna într-o rană veche, veche cam cât anii mei. Are în loc de fantele ochilor două coji groase. Îmi imaginez cum urcă pe mine o armată de purici și căpușe… of, profesorul Hinshelwood! Fac un duș fierbinte să scap de puricii și căpușele imaginare.

Spre dimineață, ciripitul păsărilor mă face să visez că pisoiul mă strigă și strigătul lui trece prin pereții boxei de la uscătorie – unde l-am adăpostit aseară – până la mine în dormitor. De dimineață i-am dat lapte cald cu gălbenuș de ou, cu seringa, cum m-a învățat vecinul de la etajul 1. L-a supt cu zgomot, ca un copil mic care halucinează un sân. Cinci mililitri de bunăvoie, cinci mililitri obligat, pentru liniștea mea.

Ei bine, ce mare lucru un pisoi? Cum spuneam, nu moare dacă nu e mângâiat de către mamă, are nevoie doar să fie hrănit și apărat de frig, până se va face suficient de mare să mănânce singur din ghena de gunoi!

Îi dau peste cojile de la ochi cu baneocin unguent, cu care mă dau eu după ce îmi epilez mâinile de femeie în toată firea, și reușesc să scot la lumină doi ochi bleumarin, milogi și parcă încă orbi. Pentru că pisoiul chiar e plin de o armată de purici, din aceia adevărați și mari, care urmează să invadeze uscătoria, apoi tot apartamentul și apoi tot blocul, eventual să aducă ciuma bubonică în oraș. Traversez la cabinetul veterinar de lângă mine, în căutare de soluții salvatoare urgente. O doctoră tânără și plictisită, care mă privește cu înțelegere și parcă totuși cu un zâmbet puțin disprețuitor în colțul buzelor, care lasă să se întrevadă un aparat dentar argintiu, îmi explică faptul că, după descriere, pisicul e mult prea mic ca să pot folosi orice metodă de deparazitare, care nu ar face decât să-l intoxice și să-l omoare. În schimb, pot să-l spăl cu un șampon special de purici și oricum nu trebuie să-mi fac mari speranțe, vietatea nu are șanse mari la viață fără mamă.

– Adică, ce face o pisică și nu pot să fac eu?”

– Spre exemplu, pisoii foarte mici, ca acesta, nu-și fac nevoile singuri dacă pisica nu-i stimulează lingându-i pe burtă. Puteți încerca să-l gâdilați cu un șervețel să vedeți dacă reușiți să-l faceți să-și facă nevoile. Dacă nu, nu o să trăiască.

Plec bulversată, cum adică să nu pot salva un amărât de pisic, ce-i trebuie așa mare lucru, am auzit în țipătul lui forța vieții, trebuie să trăiască. Bănuiesc eu de ce trebuie, dar nu am chef de psihanaliză. Google… Google… Google…

În uscătorie, în cutia de carton, pisicul care dormitează orb între prosoape alături de o sticlă de plastic umplută periodic cu apă caldă, umple șervețelul alb cu care îl frec pe burtă cu un lichid cald și gălbui. A doua zi de dimineață îl găsesc plin de rahat, ce bucurie! Pisicul se mută așadar în chiuveta din apartament unde îl spăl zdravăn cu șampon pentru purici cu ulei de geraniu și în ciuda ciumei bubonice aleg cu răbdare de chinez puricii din blăniță, apoi din prosoapele albe cu care îl înfășor.

Citiţi şi Nu poţi obliga o pisică să toarcă

Trebuie să merg la medic, la unul competent! Nu, nu la psihiatru, ci la veterinar! La cabinet, tinere cu căței, tineri cu dulăi, doamne cu pisici, o doamnă cu o broască țestoasă uriașă. Vorbind cu medicul îmi percep disperarea din glas și mă gândesc că sunt penibilă, poate am înnebunit de-a binelea, în orice caz sunt clar regresată, poate am nevoie să mai fac o analiză personală de 5 ani, cu trei ședințe pe săptămână, întinsă pe divan, cu ochii întorși pe dos. Încă una…

Pisicul se întoarce în cutia lui din uscătorie, eu am în dotare pungi cu lapte lichid de pisici și un biberon cu o tetină minusculă. Da, există, credeți-mă pe cuvânt! Când pisicul apucă tetina, dând ritmic din urechile mici, suge lacom cu un sunet care îmi face părul măciucă, cunosc sunetul acesta, țonc, țonc, țonc… Este exact sunetul pe care îl face bebelușul când suge la sân, iar eu știu că n-am să mai țin la sân un altul. Mă înec într-un lapte imaginar și în lacrimi reale, alăptez și sunt alăptată în timp ce plâng stupid în uscătoria unui bloc, în timp ce hrănesc un pisoi lepădat, cu lapte de pIsică dintr-un biberon minuscul!

Pisicul se cufurește, eu îl spăl până când îi ard pielea cu șamponul pentru purici cu ulei de geraniu. Și la pisic dat dinții, mă împotmolesc din nou, căci pisicul mănâncă acum hrană solidă și ar trebui înțărcat, dar ce să vezi? Eu nu mă pot lipsi încă de țonc, țonc, țonc. Adică eu nu mă pot înțărca încă!

Și ”just for the record”, pisicul e o pisi, care a fost numită Mela. De la Melanie. Melanie Klein…

Guest post by Roxana Mihaela Răzăroiu

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

“Ce faci, pui, te-ai trezit? Putem vorbi?”

Urăște-mă, dar nu mă părăsi!

Dacă îmi tot repeți că ai pe cineva, de ce ești acum cu mine?!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
453 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro