“Important e să petrecem timp de calitate cu copiii noștri”. Folosesc această formulă, îmi place, ascunde în ea toate secundele, orele, zilele, nopțile, week-endurile în care am stat cu alții: colegi, iubiți, ascultători, parteneri, prieteni, cunostințe, clienți, posibili clienți… Mă ascundeam în spatele ideii că recuperez cantitatea prin calitate. Mi-am reproșat de nenumărate ori că nu am stat acolo atât cât ar fi vrut ea, mi-am umbrit cu vină puținele momente de fugă în zile de iubire petrecute în altă parte, m-am certat și m-am pedepsit pentru că poate nu sunt o mamă suficient de prezentă fizic în viața copilului meu. M-am bucurat că mama mi-a fost alături în primii ei ani de viață și a stat de multe ori în locul meu cu ea, am fost fericită că tata a fost de acord să-și lase casa și prietenii din inima Ardealului și să se mute în București ca să-mi fie mie mai ușor, am alergat ca nebuna dintr-o întâlnire în alta, de la un job la altul, încercând să fac față cu succes nevoilor tuturor, mai puțin nevoilor mele.
„Nu vreau soare, nu vreau lună, Vreau pupic de noapte bună. Nu vreau să mă îmbraci în stele, Vreau s-asculți visele mele.” Este refrenul unui cântec pe care l-am scris despre ceea ce își dorea cel mai mult pe lume și am înțeles, lucrând cu copiii, că toți vor mai mult decât orice să aibă timp de petrecut cu părinții lor. Nu înțeleg de unde vine această nevoie a copiilor noștri de a sta cu noi. Dacă mă gândesc la cât timp petreceam noi cu parinții noștri, sigur îmi rezultă cu minus. Ca să nu mai vorbesc de lucrurile pe care le făceam și de cât de puțin ne jucam cu ei în timpul pe care îl petreceam împreună.
Sentimentul acela de vinovăție a dat naștere celei mai bune idei pe care am avut-o legat de timpul nostru petrecut împreună. În urmă cu vreo șapte ani, prietena mea Narcisa Suciu mă tot bătea la cap să mergem în excursie la Viena, să ne ducem fetițele de aceeași vârstă la parcul de distractii Prater. Eu nu și nu, că n-aveam timp. Până într-o zi, când am fost martora unui grav accident de circulatie. Scena m-a zguduit și m-a facut să înteleg cât de fragilă este fiecare zi și cât de imprevizibil e viitorul. Atunci mi-am pus problema “dacă mâine intră unul în mine și crăp, ce-și amintește copilul meu? Doamne, cât de mult lucra mama? O să țina minte cât a muncit mama ei?” Atunci am hotărât să investesc banii în amintiri frumoase și am sunat-o pe Narcisa, iar la sfârșitul săptămânii eram împreună la Viena. În ultimii șapte ani, am văzut împreună aproape toate capitalele mari ale Europei. Fugim în fiecare an de 1 martie într-o vacanță de fete, doar noi două, o vacanță în care vorbim mult și ne bucurăm pur și simplu una de alta, departe de toate problemele cotidiene..
Gândindu-mă onest la timpul petrecut cu copilul meu, recunosc, am stat mai puțin decât alte mame, dar sigur am folosit cu folos banii pe care i-am câștigat în timpul în care nu am stat cu ea. Și apoi, sunt fericită că nu am pierdut niciun moment important din viața ei. Am fost acolo când pe chipul ei a apărut primul zâmbet, i-am ținut brațele deschise să vină spre mine atunci când a facut primii pași, i-am auzit primul cuvânt, am dus-o de mânuță în prima zi de grădiniță, am stat cu ea în brațe toată noaptea când s-a speriat de prima întâlnire cu Moș Crăciun, am plâns o zi întreagă de frică atunci când a plecat în prima tabără, am aplaudat-o la prima ei serbare, am încurajat-o la primul ei concurs, am stat cu ea în bancă în prima zi de școală, am fost mândră de fiecare coroniță și de fiecare diplomă de premiantă, am tremurat de frică atunci când a zburat pentru prima dată singură cu avionul, mie mi-a mărturisit fiorii și emoția de la prima îndragosteală, eu am ținut-o în brațe și am ajutat-o să râdă când a suferit pentru prima despărțire, am fost împreuna toți trei de toate aniversările ei. Am fost acolo și le-am trăit. Și recunosc, le-am trăit în primul rând pentru mine. Pentru eă am filmat, am făcut poze, sunt amintirile ei de care eu trebuie să am grijă.
Gândindu-mă însă la toate aceste “primele”, mi-a fost împosibil să nu mă duc cu gândul la cealaltă cea mai dragă ființa din sufletul meu, tata, cu care am trăit „ultimele”. Am trăit cu tata ultima discuție în care i-am povestit cum sunt și ce vreau să mai fac, am fost cu el la ultima nunta din familie, i-am sărbătorit ultima aniversare, am făcut împreună ultimul Crăciun și ultimul Revelion, am fost împreună în ultima călătorie, la ultimul joc de remi, am făcut ultima vizită la Cozia și ne-am bucurat de ultima îmbrătișare. I-am ascultat ultimele cuvinte și am fost acolo pentru ultimul lui drum. Îmi doresc să fiu la fel de norocoasă și să trăiesc ultimele bucurii cu ea. Să-mi las copilul așezat și liniștit și să mă duc pe cealaltă lume la fel de împăcată cum a plecat tata.
Pe Mirela o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Bucurii mici pentru mama, în fiecare zi
Fiu, soț sau prizonier? Despre bărbatul adult captiv în simbioza maternă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
