Doamna T. își adjudecă fetița după un scandal monstruos în care găsise să se implice activ, respectiv cu niște palme răsunătoare, propriul ei tată, mama ca martoră și copila speriată ce țipa și dădea cu pumnii ei mici în spatele bunicului ce-i bătea mama, fără ca ea să înțeleagă de ce și cu atât mai puțin, care anume fusese cauza acestei răbufniri de violență la care tatăl ei asista fără să aibă altă reacție decât maxilarele zvâcnind încleștate și privirea aceea pe care n-o mai văzuse niciodată până atunci. Expresia tatălui său era de îndârjire și satisfacție și arăta ca și cum abia se abține să nu-i facă galerie bărbatului mustăcios ce pleznea cu sete obrajii soției sale.
Nu aflase niciodată ce anume se întâmplase atunci, de ce s-au despărțit părinții ei, cum nu înțelegea nici insistențele bunicii materne de a o convinge să-i spună mamei că ”toți copiii au tătic, numa eu n-am”. Spusese ce fusese învățată, de câteva ori, și de fiecare dată, o întâmpinaseră ochii reci ai mamei și-un pufnit abia stăpânit, o expresie de dispreț ce i se adresa ei, copilei de 3-4 ani ce recita o lecție care nu-i aparținea, în timp ce se scărpina în cap de mâncărimi de varicelă.
La drept vorbind, nu i-a lipsit deloc tatăl în perioada aceea. Ea cu mama ei se mutaseră din oraș într-un sat în care descoperise o lume nouă. O curte, o livadă și o vale ce ei îi părea nesfârșită. Nu-i lipsea tatăl pentru că mama ei era liniștită, de unde dedusese că motivul scandalurilor era tata. Cu timpul, se obișnuise și ea să-l considere inamicul liniștii sale de copil, și în secret, în afară de serile în care mama întârzia pe la bolnavi și ea rămânea pe întuneric în casă pentru că n-aveau curent, ci doar o lampă cu petrol atârnată de grinda la care ea n-avea nicio șansă să ajungă, nu-i lipsea deloc tatăl.
După o vreme, ai ei se împăcaseră și tatăl apăru din nou în viața copilei, altfel decât în perioada în care fusese nevoit să stea cu ea pe o buturugă în curte, despachetându-i cadourile pe care i le aducea, portocalele și parizerul pe care fetița îl mânca gol, acolo în curte pentru că nu îndrăznea să intre cu ce-i aducea tata în casă, să ceară o felie de pâine mamei ce se-nchidea ostentativ într-una din cele două cămăruțe. După ce pleca tata, ore bune, uneori chiar zile, mama o privea ciudat, acuzator, ca și cum fetița ar fi devenit complicea tatălui său, la nu se știe ce.
Privirea, apoi cuvintele, acuzele n-au încetat, ba chiar s-au intensificat la fiecare ceartă dintre părinți, după împăcare. Era ea, copila de vină… ”Dacă nu erai tu, nu m-aș fi împăcat niciodată cu tâmpitul ăsta”, îi reproșa mama cu un soi de ură, de regret și convingerea sinceră că ghemul de om de 5 ani poartă toată vina eșecului în căsnicie, a ratării ce-o întrevedea, a neputinței sale de a găsi resurse să lupte cu familia ei, cu prejudecățile, cu rușinea de a fi o femeie divorțată, mamă singură, în anii ’70.
Cu timpul, copila s-a refugiat în lumea ei, unde niciodată nu se certa nimeni. În valea ei, livada și podul grajdului nu existau părinți supărați, doar șoaptele cu care-și țesea poveștile și vocea vreunui vecin chefliu ce se-ntorcea de undeva, cântând de răsuna satul. În valea ei își mângâia picioarele prin ierburile moi, în pomii din livadă își testa curajul și-n podul grajdului își spunea poveștile inventate. O singurătate atât de adâncă încât nu-și dorea nicio intruziune, nicio o voce, niciun chip, nicio răsuflare străină. Erau toate ale ei, numai ale ei. Înțelesese că viața de adult aduce doar nefericire și scandal, că adulții îți pot face viața un coșmar și că e bine să-i eviți atâta cât poți. De egoismul lor de a rămâne singuri, fără un copil pe cap depindea liniștea și libertatea ei. Pentru că adulții sunt atât de invazivi încât nu vor să-ți permită nici măcar să te simți bine fără ei. Adulții vor să controleze tot și să curme orice urmă de fericire. Adulții sunt niște tirani ce vor ca până și gândurile tale să fie controlate de ei și nu permit nicio evadare.
Nimic nu s-a schimbat cu trecerea anilor, doar copila crescuse. Mama devenise din ce în ce mai acră, mai tristă, ca până la urmă să clacheze definitiv. Tatăl rămăsese același manipulator ce-l încurajase pe bunicul să-i bată soția, atunci, demult. Niciunul dintre ei nu ridicaseră asediul. Copila rămăsese o victimă colaterală, o victimă consimțită, un om cocoșat, un recipient în care fiecare părinte își arunca durerile, eșecul, supărările, tristețile și convingerea unor vieți irosite, pentru care ea, copila era de vină. Din cauza ei…
Pe Angela o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Fără femei libere, lumea toată e în lanțuri
Latura întunecată a bărbaților „de treabă”
Bucurii mici pentru mama, în fiecare zi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
