Dragostea nu moare

Mihnea Rudoiu

6 October 2016

Mihnea RudoiuAceasta e o poveste pe care multă vreme am ezitat să o dau în vileag. Înainte de toate, pentru că personajul principal s-a ferit să mi-o povestească, iar cel de la care am aflat-o m-a rugat să nu îi dau de înţeles respectivului că aş cunoaşte-o.

Acum, la mai bine de un an după ce am am aflat-o, am hotărât că, oricât s-ar supăra cei doi, cu toate riscurile inerente – destul de mici, obiectiv vorbind – , această poveste trebuie istorisită, mai ales că sentimentele ce o animă sunt în opoziţie cu meschinăria calculată care ghidează existenţa celor mai mulţi dintre noi.

Anul 2015 l-am petrecut în Congo, ca observator militar ONU. Am lucrat în comandamentul din Goma şi, împreună cu un ofiţer din Bangladesh, Ismail, ne-am ocupat de asigurarea echipamentelor de comunicaţii şi informatică pentru militarii din misiune.

Ismail era căsătorit şi avea doi copii. Soţia lui era medic şi, pentru o perioadă, a lucrat într-un spital din capitala Bangladeshului, Dhaka, dar, întrucât el era mutat dintr-o garnizoană în alta la fiecare câţiva ani, a abandonat job-ul la spital şi a decis să-l urmeze acolo unde era încartiruit, devenind un fel de medic de familie.

În fiecare seară venea la birou şi vorbea cu copiii şi soţia pe Skype. Când ne-am împrietenit – după o lună, am devenit foarte buni prieteni – uneori, în momentul în care intra “în direct” cu copiii, participam şi eu. Avea o fetiţă de şase ani şi un băiat de patru ani. Fetiţa era mai îndrăzneaţă, îmi spunea în engleză tot ce a făcut peste zi. Băiatul, însă, în primele săptămâni, dacă îmi zărea mutra pe ecranul laptopului, îşi cobora făţuca şi nu o ridica până nu dispăream din peisaj. Ulterior, s-a dat şi el pe brazdă.

Acelaşi Ismail era, de departe, unul din cei mai bine pregătiţi ofiţeri pe care i-am cunoscut. Profesionist până în măduva oaselor, studiase în Statele Unite, terminase şef de promoţie la Academia Militară din Dhaka şi, la toate cursurile de specialitate, se clasase între primii trei (de regulă, primul).

Şi nu doar atât. Îi plăcea să citească. Musulman dedicat, dar nu habotnic, citea cărţi de religie, filozofie, istorie, literatură (de la el am aflat că “Maytrei” a lui Mircea Eliade e printre cele mai populare romane de dragoste din Bangladesh şi unul din favoritele sale; nu mai spun ce surprins a fost când a aflat că Mircea Eliade era român) şi îi plăcea să vizioneze filme bune pe care, după ce le vedea, le comentam împreună (era fan Miloş Forman şi, printre altele, m-a familiarizat cu regizorul indian Satyajit Ray şi trilogia lui cinematografică “Lumea lui Apu”, pe care v-o recomand, dacă vreţi să urmăriţi şi alt gen de filme decât cele produse la Bollywood).

maitreyi-devi

Maitreyi Devi

Cam atât, momentan, despre el. În august s-a întors în Bangladesh, iar în locul său a venit un fost coleg al lui din perioada Academiei, Feroz.

Feroz, cu care de asemenea m-am împrietenit, era la antipodul lui Ismail. Atât prin prisma preocupărilor, cât şi a rezultatelor. El însuşi recunoştea. Însă avea o candoare care-l făcea mai mult decât agreabil. Făcea parte dintr-o familie înstărită (tatăl, prosper om de afaceri, o soră, absolventă de Harvard şi stabilită în SUA, un frate, renumit profesor la Universitatea din Dhaka; el singur, mezinul, oaia neagră, rătăcit nici el nu ştia cum în armată). Sinceritatea cu care vorbea despre sine îl absolvea de nenumărate lipsuri şi, deşi diferit de Ismail, îmi plăcea la fel de mult.

Într-o zi, din una în alta, am ajuns să vorbim despre Ismail. Mi-a spus:

– Ismail, deşi e unul din cei mai buni ofiţeri din armata noastră, nu va ajunge niciodată să ocupe o poziţie importantă.

– Cum aşa? am întrebat nedumerit

S-a codit el câteva minute dar, întrucât curiozitatea mea devenea din ce în ce mai insistentă, a cedat. Motivul era următorul.

Până la câştigarea independenţei, în 1971, această ţară, fostă colonie britanică, a făcut parte din Pakistan, fiind cunoscută sub numele de Pakistanul de Est. Părintele Fondator al noului stat (un fel de George Washington al Bangladeshului) şi artizanul câştigării independenţei a fost Sheikh Mujibur Rahman, primul preşedinte al ţării, care a fost asasinat în 1975, împreună cu familia, la reşedinţa prezidenţială din Dhaka, de câţiva ofiţeri care, nemulţumiţi de politicile acestuia, au pus la cale o lovitură de stat (doar fetele lui, aflate în vizită în Germania de Vest la acea vreme, au scăpat, una din ele, Sheikh Hasina, fiind actualul prim-ministru al ţării).

Ofiţerii care au pus la cale atentatul au devenit persona non grata în Bangladesh şi, cu toate ca au trecut mulţi ani de atunci, această indezirabilitate s-a extins – mai mult sau mai puţin oficial – către toţi membrii familiilor celor implicaţi în asasinat.

Acum vă veţi întreba: şi care e legătura între acest coup d’etat şi Ismail?

Păi, el s-a căsătorit cu fiica unuia dintre ofiţerii care l-au asasinat pe părintele fondator al Bangladeshului.

Asta mi-a mărturisit cu multe precauţii Feroz în acea zi.

Şi, din acest motiv, a adăugat, oricât de pregătit ar fi, niciodată nu i se va oferi o poziţie în armată pe măsura capacităţilor sale. Cariera sa se va încheia cu mult înaintea altor colegi de breaslă, oameni mai slabi decât el vor fi şefii lui, va fi tras pe linie moartă, cu o pensie modestă şi cam asta va fi.

Am zâmbit în acel moment. Căci curajul său de a desfide oprobriul unei populaţii ostile numai pentru a fi cu persoana pe care o iubea mi s-a părut mai valoros decât orice carieră răsunătoare.

Şi, în acea clipă, am intuit în el una din acele persoane pe care, peste ani, ştiam că voi fi mândru şi bucuros că am avut privilegiul să le cunosc îndeaproape, o persoană căreia nu i-a păsat că restul vieţii sale va fi asimilată, prin contagiune, unui sentiment de ură cvasigeneralizat şi care, înfruntând orice consecinţe, a ales să se căsătorească cu fiica unuia dintre cei mai detestaţi indivizi din Bangladesh.

Opt luni, cât am lucrat împreună, nu mi-a destăinuit nimic. Această poveste o ţinea pentru el, poate îi era teamă că, spunându-mi-o, nu voi înţelege şi am să-l judec. Sunt speculaţiile mele, nu cunosc motivul real.

Dar asemenea poveşti, socot eu, trebuiesc cunoscute, nu îngropate.

Pentru a ne aminti mereu, aşa cum spunea Maytrei Devi în cartea în care îi dădea, decenii mai târziu, răspunsul lui Eliade, că “dragostea nu moare”.

Mihnea există virtual doar AICI

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Reproș de nevastă sau de… amantă?

Triunghiuri amoroase, armonioase, amoral-delicioase

Cine știe, poate voi muri de dor

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
12,327 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro