Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Eu pot confirma că există fericire după abuz

21 January 2020

Dragă jurnalule,

Azi (14 martie 2012) a venit acasă înfometat și nervos. Pregătisem ceva de mâncare după ce ajunsesem de la serviciu, dar cumva asta l-a făcut să fie și mai enervat. Mi-a reproșat că “în loc să stai să mai citești și tu ceva, să te deștepți, că slavă Domnului, e cazul, tu faci de mâncare să te crezi soție utilă, ce să-ți povestesc?!”

Nu i-am zis nimic. Era deja prea nervos, nu aș fi rezolvat nimic.

Altă dată mi-a dat o palmă pentru că, întrebată, mi-am justificat motivele pentru care gătisem. Și nici măcar nu spusesem că gătisem “pentru că îmi place”. Chiar îmi place. Dar nu am voie să folosesc acest verb, căci, da, acum am și restricții lingvistice și pentru că viața, zice el, nu este despre mine și, oricum, folosesc “îmi place” doar pentru a părea interesantă, că eu, de fapt, nu știu ce e bine pentru mine, nu știu ce îmi place, nu sunt capabilă să îmi dau seama ce motive m-ar îndemna să îmi placă ceva… așa îmi tot zice.

Oricum, chiar nu știu ce îmi mai place. Nu pare să îmi mai placă nimic.

Până la urmă, nu a mâncat nimic din ce pregătisem, deși îi era foame. Și nici nu mi-a spus de ce era supărat.

Poate fi orice: o zi proastă la birou, o ceartă în trafic, o discuție științifico-fantastică cu mama lui, Mercur retrograd, faptul că e joi…

Chiar, e joi…Mă gândeam azi că nu a trecut nicio zi din această săptămână în care să nu adorm plângând. Sunt atât de obosită și atât de tristă, încât mi-e și rușine cu oboseala și cu tristețea mea. Sunt obosită să fiu tristă… Doar la serviciu mai uit și mă iau cu treabă.

Însă, în drum spre casă, mă duc cu emoția cu care se duce un student emotiv la examen. Mereu am grijă să nu stârnesc vreun conflict. Nu am luxul de a-mi exterioriza sentimentele oricare ar fi ele. Dacă sunt entuziasmată de ceva, mi se taie imediat macaroană și mi se anulează motivul entuziasmului. Dacă sunt tristă, mi se reproșează că nu sunt o prezență plăcută. Am grijă mereu să fie totul așa cum vrea el: magnetul pe frigider la 45 de grade înclinat, cărțile mele nepuse la vedere (pentru că zice că citesc prostii). Am grijă să fiu punctuală. Ieri m-a certat pentru că am ajuns la biroul lui de la serviciul meu cu 7 minute mai târziu decât zicea aplicația hărții. Nici nu mă aștepta, dar vai, ce cuvinte grele mi-a adresat! Vai, cât a țipat!

Azi, azi a fost altceva. A fost despre mâncare.

***

Așa arăta o săptămână din viața mea de acum câțiva ani.

Nu este relevant să menționez că eram amândoi ceea ce se cheamă “oameni civilizați”, oameni cu studii superioare, oameni de care nu auzi la știri, oameni pe care nu îi vezi la urgențe sau cu certificate medico-legale îndesate în buzunar și cu plângeri depuse la poliție. Pentru că suntem oameni civilizați, nu?… Atât de civilizați, încât nu putem să țipăm după ajutor, pentru că nu se cade. Pentru că este rușinos. Pe orice scară socială am fi, de jos în sus, este rușinos. Pentru că avem cu toții probleme și nimeni nu are timp de problemele noastre, pe care ni le facem singuri.

Nu este relevant nici să menționez că în joia aia știam să citesc și îmi puteam lua o carte despre abuz, că aveam o mână de prieteni pe care puteam să îi sun și care poate m-ar fi susținut, că aveam acces la Internet (chiar dacă uneori el îmi verifica arhiva pentru a se asigura că nu îl înșel, că nu îmi irosesc timpul și puțina inteligență căutând lucruri absurde și superficiale, după cum zicea).

Nu este relevant nimic din toate acestea, când abuzul, mai ales cel emoțional, care este acut și mai șiret decât vulpea din povești, se înfiripă și cucerește minți de toate felurile. Eu nu vedeam niciun ajutor. Mă vedeam singură și fără voia mea pe un front pustiu pe care eram bombardată cu orice, din nimic și oricând. Nu vedeam orizontul, nu vedeam o rază de soare.

Abuzul… Abuzul îmbolnăvește și distruge întocmai cum distruge o boală banală, dar letală. Abuzul omoară. De la visuri la vieți.

Poți foarte ușor să fii prins în mrejele lui, ale abuzului. Aluneci ușor din iubire, din aprecierea partenerului spre victimă-complice, într-un joc terifiant în care îți pierzi identitatea și poate chiar viața.

Semnale de alarmă: cum identificăm o relaţie de tip psihopat

Interesul pe care și-l afișează, inițial, să îți controleze timpul, simțurile, gândurile este confundat cu ideea că cineva are grijă de tine. Crezi că această grijă este atașare, iubire. Crezi că te măsoară în toți parametrii pentru că urmează o validare a calităților tale, o tolerare a defectelor tale, o transformare a ta într-un om mai bun, o perfecționare și un “au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Însă validarea și aprecierea mereu întârzie să apară. Ajungi să ai numai defecte, doar să dezamăgești și, mai mult decât atât, ajungi să te simți vinovat(ă) că tu, cu imperfecțiunile tale, îi faci lui sau ei viața grea.

Nimic mai greșit! Viața lor, a abuzatorilor, este oricum grea, pentru că ei sunt foștii copii neiubiți, neapreciați, bătuți, cărora li s-a reproșat în toată perioada de formare a personalității. Ei sunt foștii abuzați, certați pentru orice și nimic. Foștii abuzați ajung ori abuzatori ori victime. Pentru că ei nu vor înceta să își iubească abuzatorul, încetează doar să se iubească pe ei înșiși și împroașcă doar cu amărăciune.

©Shafiya Shafi – He was the TIME and I was a person. He did to me what time does to people!

Iar siguranța cu care îți atacă nesiguranța ta nu este cu nimic altceva decât un complex care le aparține. Gelozia exacerbată este teama că ar putea să le scape victima printre degete sau faptul că ei înșală și știu că se poate.

Atitudinea mea în fața acestui comportament a fost diferită de la stadiu la stadiu.

Inițial, am confundat obsesia lui cu grijă pentru mine, am confundat gelozia cu iubire. Apoi, m-am învinuit. Am crezut că pentru toate reproșurile care mi se aduceau eram în totalitate vinovată și am încercat să mă perfecționez. Să îmi reduc defectele. Însă nu era deloc mai bine. Dimpotrivă, era mai rău, aveam, pare-se, și mai multe defecte. Existența și personalitatea mea iscau și mai multe conflicte, chiar dacă eu eram aceeași și doar încercam să reduc cât se putea din defecte și din motivele conflictelor.

Apoi, în stadiul următor, m-am crezut deșteaptă. Cumva, mi-am dat seama că reproșurile aduse nu corespundeau mereu cu realitatea și mi-am propus să fiu noua Montessori a secolului. Am început să citesc pe această temă, ca să îl pot face să înțeleagă că aveam o problemă, ca apoi să o corectăm. Împreună. Era o minciună. Era o lașitate față de mine. Nu aveam curaj să mă rup de această normalitate falsă și greșită.  Așteptam o minune. Apoi, cu toată lectura făcută, cu realitatea care se construia și prin ochii mei, nu numai prin ochii lui, m-am găsit într-un moment în care era să îmi pierd viața. În acel moment, am simțit ușurare că avea să se termine, în sfârșit, toată angoasa și nefericirea. Și m-am speriat. M-a speriat gândul că atât de puțin valora existența mea pentru mine, încât mă aflam într-o anestezie emoțională. Nu mai voiam nimic. Nu mai simțeam nimic. Și m-am speriat atât de tare, încât am tras concluzia că el nu mai putea fi ajutat și nu aveam decât să mă salvez pe mine.

Și asta am făcut. Și nu a fost deloc ușor pentru că, revin la idee, oamenii civilizați nu fac așa ceva. Trebuie până în ultima clipă să salvăm aparențele, mai mult decât să ne salvăm pe noi înșine…nimic mai greșit.

Așadar, nu a fost deloc ușor. Nici nu știu de unde eu, aia fricoasă, am găsit atât de mult curaj și nepăsare. M-am lovit de o societate mai limitată decât crezusem. M-am izbit de zidul judecării și al etichetării (deși eu eram aia abuzată, eu eram întrebată de ce înnebunisem: “aveam criza înaintării în vârstă?”, “găsisem pe altcineva?” etc.). Eram întrebată de oameni care alte dăți mă sfătuiseră să fug. Am pierdut prieteni. Am pierdut obiecte preferate. Dar a meritat, pentru că nu m-am mai pierdut pe mine însămi. Când am redevenit singură, am început să mă bucur de tot. Că aveam voie să folosesc balsam de rufe. Că puteam să aleg ce hârtie igienică voiam eu, că puteam să mănânc caramel, că puteam să gătesc ce și când voiam eu, că puteam întârzia 7 minute când ajungeam acasă fără frica de a nu se termina lumea, că citeam ce voiam eu, că nu eram obligată să mă tund scurt, lunar, că mă uitam la ce filme voiam eu, că alegeam destinații de călătorie pe care mi le doream eu, că, deși mi se reproșase că fusese întreținută financiar, mă descurcam, că puteam să spun ce îmi plăcea și ce nu îmi plăcea. Și așa am descoperit că aveam o grămadă de pasiuni care încă îmi aduc atât de multă satisfacție. Și așa m-am descoperit.

Recunosc că uneori nu am atât de multă răbdare cu mine să îmi (re)construiesc identitatea. Recunosc că am momente în care mi-e teamă să nu alunec din nou într-un context similar. Însă un lucru esențial s-a schimbat: indiferent de situație, nu sunt singură pentru că mă am pe mine.

Cu toate acestea, mi-este încă greu să vorbesc despre acest subiect, chiar și acum, când rănile sunt oarecum vindecate. După tone de muci, kilograme de ciocolată, kilometri de lectură, o semiveșnicie de terapie și o veșnicie de discuții cu doi-trei prieteni.

Mi-este greu pentru că mi-este ciudă și rușine că am riscat să îmi pierd simțul umanității, identitatea. Că am riscat să aduc alte ființe în această nefericire inutilă și nocivă. Că nu știu cum să le dăruiesc curaj altor persoane care trec prin experiențe similare, curaj să creadă în ele. Mă simt neputincioasă când recunosc frica și amărăciunea în ochii unora de pe stradă, din biserică, din birouri, din trenuri. Când aud țipete. Când văd ochi umflați de plâns sau de palme. Mă simt neputincioasă. Eu am scăpat, dar au rămas atâția alții și, mai ales atâtea altele. Mi-este ciudă că nu există o patalama care să ateste abuzul emoțional. O urmă de palmă pe obrazul stâng o poți poza, o poți arăta. Însă omorârea încrederii în tine, deprecierea propriei existențe cu greu o poți dovedi, iar autorităților nu le pasă că tu ajungi să faci atacuri de panică pe trecerea de pietoni că doar ți s-a spus de atâtea ori că fără el nu ești în stare nici să treci strada.

Este greu să ieși din orice abuz, dar nu imposibil. Eu pot confirma că nu este imposibil. Eu pot confirma că există fericire după abuz. Nu știu nimic despre fericirea aia duhovnicească despre care se vorbește la înmormântare și ce minunați suntem cu toții dacă răbdăm și ne preaslăvim până este prea târziu. Dar, până la ea, știu că există fericire după abuz. Crâmpei cu crâmpei. Există fericire și este din aceea care durează pentru că este fericirea construirii tale, nu bazată pe nefericirea altcuiva. Se construiește cu răbdare și cu convingerea că o meriți.

Încă nu pot semna

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Mamaia Emilia

Toate orele din lume

Am 10 ani și două luni trăiesc o perioadă tare ciudată

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro