Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Fetița care nu mâncase niciodată banane

18 November 2019

București, Decembrie 1985

Era prima ninsoare din iarna aceea. Venise pe neașteptate, după câteva săptămâni de căldură neobișnuită. Suprinși de schimbarea de vreme, oamenii se grăbeau spre casele lor chinuiți de gânduri care mai de care: ce pun în seara asta pe masă, poate dă Dumnezeu și avem ceva presiune la gaze să pot găti ceva, oare azi e ziua de apă caldă, trebuie sa plătesc întreținerea, trebuie să-i cumpăr ghetuțe celui mic…

Seara cobora imperturbabilă peste Bucureștiul mohorât și cenușiu. Tânăra doctoriță ieși precipitată din policlinică dar după câțiva pași se opri brusc, uitându-se cu mirare la fulgii de zăpadă ce cădeau din abundență peste oraș. “Oof, Dumnezeule, și eu port pantofii cu toc! Cine mai e ca mine?” Zâmbi, un pic naivă, spre pantofii din lac roșu. Abia și-i cumpărase cu câteva zile înainte, mută de uimire c-avusese șansa de a găsi pantofi atât de frumoși în magazinul acela ordinar. Când plecase de acasă de dimineață, își spusese extrem de hotărâtă: pot să-mi iau pantofii, doar policlinica e atât de aproape de casă, apoi e soare deci precis nu va ninge. Ca să nu mai vorbim de țipetele de admiratie pe care le voi stârni printre colege. Prin urmare, nici bunul Dumnezeu n-ar fi convins-o să-și ia ghetele îmblănite, ce rost avea să se plângă acum. Fiecare pasăre pe limba ei piere. 😉

Își luă inima-n dinți și porni spre casă aproape fugind. La colțul străzii se opri să arunce o privire către coada de la “Alimentara”. Orice ar fi fost de vânzare, de data aceasta era hotărâtă să nu se oprească, prea îi era frig. Dar când văzu mănunchiul de banane din mâna unui cumpărător, se răzgândi imediat: Dumnezeule, Lia are aproape 3 anișori și nu a mâncat banane niciodată! Ar fi extraordinar de-aș reuși să cumpăr câteva! Se așeză la coadă și, ca să-și facă curaj, se apucă să enumere în gând beneficiile bananelor.

Două ore mai târziu, înghețată până în măduva oaselor, pantofii roșii fleașcă, dar cu bananele ținute strâns la piept, intră in scara blocului și, fără sa mai aștepte liftul ce funcționa o zi din două, urcă grăbită cele patru etaje. Abia intrată in casă, își îmbrățișă soțul și anunță glorios:

– Iubitule, am cumpărat banane!

Bărbatul se uita la ea cu ochi mari:

– Ai stat la coadă pe frigul asta?? Ce nebunie, uită-te la tine, tremuri toată, cum e posibil sa fi plecat cu pantofii ăștia, de ce nu ți-ai luat ghetele, femeie inconștientă?? Banane! Unde ai găsit, la alimentara? Ce bine, hai sa-i dăm Liei să guste, nu a mai mâncat niciodată!

De la înălțimea celor 2 ani, 11 luni și 5 zile fix, Lia se uita mirată la mama cu obraji roșii ca focul și părul zburlit de căciula scoasă în mare grabă.

– Lia, pui scump, uite ce are mami pentru tine! Asta e o banană și e foarte, foarte bună!

Neîncrezătoare, fetița mușcă din fruct. Aproape instantaneu scuipă cu dezgust, strângându-și ochișorii si împingând mâna mămicii.

– Nu e bun, mami!

În secunda următoare, o palmă usturătoare acoperi obrazul fetiței ce se porni pe plâns cu disperare…

– Cum să nu-ți placă bananele, puiule, au vitamine, potasiu, antioxidanți, fibre, trebuie sa mănânci, sunt așa de bune!

Izbucni intr-un plâns în hohote, realizând grozăvia care tocmai se întâmplase. Își lovise copilul pentru prima oară în viața ei! Ce fel de mama era? Dumnezeule, cum am putut face așa ceva? Zguduită de plâns, mămica își luă puiul in brațe, șoptind pierdută: “Iartă-mă, iubita mamei, nu știu ce-a fost cu mine, iartă-mă, pui scump, mami nu trebuia sa facă așa ceva, iartă-mă, Lioara mea dragă!”

Cu trei rânduri de lacrimi încă pe obraz, fetița se liniștea ușor-ușor, strâns lipită de pieptul mamei. Nu înțelegea nimic. Cum ar fi putut înțelege… Tatăl Liei se alătură îmbrățișării, își strânse in brațe cele două comori, le acoperi căpșoarele de sărutări și spuse înțelegător:

– Gata, să ne liniștim acum, totul e bine, a trecut, haideți la masă, totul e pregătit.

Dincolo de fereastra lor, zăpada cădea liniștită acoperind mizeria de pe străzi și durerea din suflet. În mantia aceea albă, orașul era aproape frumos. De undeva de departe se simțea miros de portocale, semn că se apropia Crăciunul…

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Salutări de la Gretchen! Cum care Gretchen?

Iubirea este un cerc

O scurtă istorie a machiajului

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro