Înainte de a deveni părinte, nu m-am gândit niciodată cât e de greu să tunzi un copil. De fapt, nu m-am gândit eu la mult mai multe și oricum nimeni nu te pregătește pentru “mărunțișurile” acestea de genul “cum îi tai bebelușului unghiuțele” sau cum îl faci să “stea” la frizer.
Cu unghiile am rezolvat folosind forfecuța cea mai ascuțită cu putință și aruncând-o cu furie pe cea “safe for babies”, super boantă, super colorată, care nu tăia deloc.
Tunsul a fost o altă poveste. Amândoi “îngerașii” noştri au băgat spaima în frizerii locali, urlând din toți rărunchii de fiecare dată când cineva se apropia de ei cu vreo foarfecă. Disperați de atâtea momente dramatice, ne-am hotărât să cumpărăm o mașină de tuns, cea mai bună “de pe piață”, doar-doar convingem pruncii să se lase pe mâna noastră. La naiba, ne-am gândit noi, cât de greu poate fi să tai niște plete? Am citit instrucțiunile şi ne-am pregătit sufletește de bătălia cu monstruleţul blond, cu aer de înger. Însă, de la primul bâzâit al mașinii de tuns, copilul s-a pus pe urlat. Firește, cum să fi avut noi norocul să fie simplu?
Am înțeles repede că nu încăpea vorbă să ne mai apropiem de vreun copchil înainte de a practica pe altcineva. Am găsit imediat cobaiul perfect: bunicul Nicu! Deloc pretențios, răbdător şi dornic să ajute cu orice ar fi putut.
– Tati drag, mă lași să încerc pe tine noul aparat de tuns? – am început eu mieros.
– Sigur, iubita lu’ tata, fă ce vrei cu mine, oricum sunt doar un strop mai frumos ca dracu’, nu risc nimic.
Citiţi şi Suntem copii atâta timp cât ne trăiesc părinţii
Am râs cu poftă, auzi la el, un strop mai frumos ca dracu’! Tăticul meu frumos, Robert Redford din cartierul Militari.
Cum să vă zic… a fost o experiență dureroasă. Pentru tata, la propriu. L-am tras de păr, i-am “înecat” mașina de tuns în păr, am mai tăiat și cu foarfeca atunci când nu mai aveam altă soluție. Ce să mai, a fost un măcel. Dintre toți oamenii din lume, numai tatălui tău cred ca îi poți face așa ceva! La sfârșit, scăpat din mâinile călăului, tata s-a uitat, curios și îngrijorat, în oglindă. A urmat o tăcere lungă, câteva oftaturi, la început de surpriză, apoi de resemnare. S-a întors spre mine, cu jumătate de zâmbet pe chip:
– Noricuța, iubita tatii, cum să-ți spun și să nu te superi? M-ai tuns ca pe-o capră!
Doamne Dumnezeule, chiar așa era! Cu părul scurt pe alocuri și încă lung prin alte părți, tăticul meu frumos arăta ca o capră jumulită, un norocos supraviețuitor al vreunui lagăr de concentrare sau vreun amărât de soldat sovietic! 😉
Experiența m-a convins: orice năzuință de a deveni cândva “hairstylist” trebuia să moară înainte de a se naște. L-am trimis pe tata la coaforul belgian de lângă casă să mi-l “repare” și am pus in dulap aparatul de tuns, la păstrare. Copiii… noah, lasă-i și cu plete, doar așa-s de frumoși!
Fără voia mea, aventura din ziua aceea nu s-a terminat însă acolo. Amuzat nevoie mare de întâmplare, tata povestea in gura mare oricui era dispus să-l asculte cum fi-sa l-a dus în pod, l-a tras de păr vreo oră, l-a chinuit ca pe hoții de cai (“dar avea intenții bune, sărăcuța…”)…toate astea ca să îl transforme într-o capră și, până la urmă, tot să trebuiască să-i dăm 15 euro lu’ nenea Verbist să îl “scoată la lumină”!
Întâmplarea a făcut ca povestea sa ajungă și la urechile lui tanti Maricica, venită din România la niște prieteni, “să ajute cu copiii”. Deloc speriată de grozăviile povestite, tanti Maricica s-a întors, plină de speranță, spre mine:
– Doamnă dragă, nu mă tundeți și pe mine? Că mai e mult până ajung eu înapoi acasă, iar aici frizerul e prea scump!
– Tanti Maricica, nu se poate așa ceva, eu nu știu să tund. Pe tata l-am pocit, Dvs sunteți femeie, aveți părul mai lung și alte pretenții, nu pot să-mi bat joc!
– Doamna Nora, dar nu-i bătaie de joc dacă eu vă cer asta, nu? Dimpotrivă, mă ajutați!
– Nuuu, nu știu să tund, o să va supărați pe mine, o să plângeți când vă veți uita în oglindă! Vă tund doar sub semnătură că nu mă dați in judecată! 😉
În zadar i-am explicat Maricicăi, încrederea ei in talentul meu de hairstylist părea de nezdruncinat.
Am tuns-o cât de bine am putut. Am chinuit-o cât de puțin posibil. Ea era răbdătoare și cuminte. Când se mai întâmpla să i se înțepenească aparatul de tuns în păr și eram nevoită să-l trag mai tare, provocându-i, metaforic vorbind, “olecuță” de suferință, gemea încetișor și-mi zicea ca e bine, că nu doare. ;-)))
Într-un sfârșit, am terminat-o. La propriu și la figurat! Tanti Maricica era tunsă, rasă și frezată! Ok, rasă nu, păcatele mele! Puțin temătoare, s-a dus în fața oglinzii. Cu greutate și-a reținut strigatul de uimire, șoc și groază. Nu avea ce face, fusese ideea ei, nu avea dreptul să se plângă. Bani nu-mi dăduse deci nu putea cere să fie rambursată, lol. Ce mai, și-o făcuse cu mâinile ei. Mă rog, ale mele, dar înțelegeți, nu-i așa? 😉
– Îmi pare rău, tanti Maricica, eu v-am zis… am murmurat eu încetișor, stăpânindu-mi cu greu hohotul de râs.
– Eeee, lăsați, doamna Nora, nu e grav. Acu’-acu’ vine frigul și o să port căciulă mai tot timpul. Și până ajung în România, printre oameni, îmi crește părul la loc!
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Jurnal de Arizona: Dragă tată, cel mai frumos tată din lume
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
