Se vorbeşte uneori despre iubirea “adevărată” cu aroganţa dogmaticului. Cu gândul, poate, şi la Platon: “…ai iubit cu adevărat, total şi lipsit de apărare?”. El nu putea greşi, nu? Dar, urmând o logică simplă, de unde ştim că ceea ce simţim este iubire adevărată? Cine a iubit vreodată fals, ca să poată face comparaţia? Senzaţii înşelătoare, entuziasme sau disperări efemere, poate, dar nicidecum iubire. Nu tot ce zboară se mănâncă.
Nu poţi recunoaşte şi declara starea de iubire prin comparaţie cu dispreţul, de exemplu, al cărui opus este admiraţia, iar nu adoraţia, după cum n-o poţi face nici raportând-o la indiferenţă, adică, practic, la nimic. Şi chiar dacă cineva îţi spune “nu-mi eşti indiferent”, aceasta nu poate fi luată, oricât de disperat ai fi, drept declaraţie de dragoste.
Aş putea susţine cu bune argumente şi nefardată sinceritate – asta e tot un fel de “iubire adevărată” , oricâte controverse ar stârni părerea mea, că ceea ce dă valoare unei iubiri este şi legătura ei insidioasă cu toate nişele întunecate ale spiritului uman – gelozia, dispreţul, ura, răzbunarea (sau măcar gândul la ea). Aceste trăiri fac parte, vrem-nu vrem, din (re)cunoaşterea iubirii.
Dar poate că şi eu greşesc, la rândul meu, tălmăcind într-un fel convenabil spusele imaginatului Zarathustra: “iată, îmi plac marii dispreţuitori, pentru că tot ei sunt şi mari adoratori”. E în afara oricărei logici un raţionament deductiv ca acesta: “nu urăsc, deci iubesc”. Pe când “urăsc, deci (încă) iubesc” are vremelnic un sâmbure de adevăr, chiar dacă are miros de migdale amare. Pentru că şi ura tot un fel de love este.
Citiţi şi
Sunt în plin proces de dezîndrăgostire
Dragă prietene (scrisoare adresată lui Sir Anthony Hopkins)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
