Tocmai am aflat că kindera din dotare are talente de care nu ştiam. Şi cum nu are gusturi foarte normale, azi a ales echitaţia. Degeaba i-am dat eu cu „mamă, doar nu vrei să faci curat la cai toată viaţa”, că a venit domnişoara cu argumente.
– Mami, echitaţia nu este despre „curăţenie la cai”: înseamnă o relaţie profundă cu calul. Întotdeauna el este oglinda stării tale şi în momentul în care te sui pe cal te simţi stăpânul lumii. Calul te simte şi poţi să comunici cu el pentru că te înţelege.
– Da, dar ora de călărie începe cu curăţarea animalului.
– Dar ce, tu când te sui în maşină, nu verifici dacă ai benzină şi totul funcţionează? Şi nu e animal, este cal şi are un nume.
– Bine, măi!
Şi aşa începe aventura! Ore de echitaţie o dată pe săptămână.
Fetei ăsteia nu i-a spus nimeni că echitaţia este un sport elitist şi scump? Ba da, eu.
– Fata mea, echitaţia este un sport foarte scump şi foarte elitist. L-aş pune undeva lângă golf.
– Nu e, mami. Pentru că la golf, după ce îţi termini jocul, bagi crosele în sac şi gata. Cu calul trebuie să te mai joci, să îl îngrijeşti, să îi dai de mâncare, să îi cumperi diverse vitamine; nu te dai jos şi gata.
– Sper că nu vrei să îţi cumpăr şi un cal! Pentru că asta sigur nu am să fac. Niciodată. În primul rând, pentru că nu îmi permit financiar. Iar în al doilea rând, pentru că asta înseamnă o responsabilitate imensă şi tu te plictiseşti repede, iar visul meu nu e să am grijă de un cal. Ştii povestea cu pisicile pe care mi le-ai pasat, da?
– Stai liniştită, mami! O să mi-l cumpăr singură din banii de premii! Până atunci, am vorbit la grajd să am grijă de un cal. E bătrân şi trebuie doar să îl plimb, să îl perii şi să vorbesc cu el. Ştiu că nu îl pot călări, dar aşa îţi arăt că pot fi responsabilă. Să ştii că putem să închiriem un cal pentru călărie.
– Alo, eu nu fac pe şoferul pentru tine să te duc-aduc de la grajd zilnic.
– Lasă că am vorbit cu Jaci şi merg cu ea acum, iarna. Iar la vară merg cu bicicleta, singură. …Vezi că joi am oră şi nu am echipament: tenişii alunecă şi nu mă pot ridică în şea, mâinile îmi îngheaţă, iar blugii mă ţin şi nu mă pot mişca.
Neştiind ce măsuri poartă la genul asta de harnaşament, hai să facem o vizită la magazin. Proastă idee, foarte, extrem de proastă. Intrarea la Kraemer s-a făcut la ora 15.00, iar ieşirea (cu scandal), la ora 18.30.
M-am bucurat la intrare când am văzut cărucioarele aşa de mici: greşit din nou. Fiecare pereche de pantaloni/cizme costă cât salariul minim pe economie. Suma după beep, beep, beep: obscen de mare.
Dacă îi dă prin cap să mai crească, o să mănânce cizme de piele cu sare şi piper.
Sper doar să nu păstreze aceste rânduri şi să le mănânc eu fără sare şi piper atunci când ea va avea dreptate .
Faţa ei când s-a echipat acasă… de colecţie!
Gândul meu că nu va sta doar în faţa unui calculator, motivator. Ca să nu mai spun că oamenii care iubesc animalele nu sunt oameni răi. Să îi spun că o susţin în ceea ce hotărăşte să facă? Este inutil. Mereu am preferat faptele în locul vorbelor; sau măcar în completarea lor.
Deal-ul este ca notele de la şcoală să fie doar de 1 şi 2. La 3 deja începem să negociem şi nu o să îi placă.
Dacă am schimbat ţara, am schimbat şi luna în care se primesc cadourile de Crăciun. Până atunci, să savureze cadoul de Crăciun. Fericirea nu poate fi împachetată.
Pe Gabriela o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
