Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

“Gata, Iona? Răzbim noi cumva la lumină!”

23 May 2018

andra

Se apropie bacalaureatul. Printre ultimele opere aparținând scriitorilor canonici, „Iona”, piesa scrisă de Marin Sorescu. Nu, nu facem meditații online, încercăm să ne apropiem, părinți, copii, profesori, de un text care poate părea „nesărat” prin simpla menționare în programa obligatorie, document la care copiii (elevii) noștri cam fac alergie. Nimic mai contraproductiv în vremurile noastre cu adicție la mediul virtual decât să prezinți o carte drept subiect de test de lectură, teză, simulare, Bac, nu e nevoie să demonstrăm, e deja un loc comun. Și atunci încerci tot felul de strategii prin care să-i atragi spre o lectură de plăcere, cu toate șansele de a deveni eficientă pe parcurs. Există și varianta de spectacol, înregistrată pe youtube, dar este veche, filmarea destul de slabă calitativ și nici sunetul nu prea ajută. Una singură, cu Ilie Gheorghe în rolul unic, desigur, se știe că piesa este un solilocviu al unui „om singur, nemaipomenit de singur.” Perspectiva critică s-a învechit și ea, dacă nu li se cere în comentariu, nu mai găsesc cu cale să recurgă la părerea avizată a analiștilor. Uneori, nici măcar profesorii, îngropați în teorii literare pe care le predau papagalicește, spre a fi ingerate, precum miticul Iona de către chitul pedepsitor, fără a ajunge să fie complet digerate (de către majoritatea, vorbesc). Și atunci, apelăm la o anumită strategie care, cel puțin în cazul meu, a funcționat. Punem lecția pe seama unei zile importante și a unui eveniment care poate interesa.

iona

Sursă foto: butterflyralu.blogspot.com

De pildă, faptul că în 23 mai 1969 s-a jucat pentru prima dată „Iona”, piesa lui Marin Sorescu, inclusă în trilogia cu titlul metaforic „Setea muntelui de sare” (traductibilă prin setea de Absolut ca dimensiune existențială fundamentală, implicând sensurile purificării, al hranei spirituale, dar și al proprietăților ritualice). Să spunem că am găsit pe undeva rătăcită, o scrisoare a vreunei rude care relatează emoțiile trăite la spectacolul în cauză, motiv suficient chiar și pentru un adolescent de 18-19 ani să-și dorească să parcurgă întreaga lectură. Totuși, e mai interesant așa, pentru că formula „un om vorbește singur și apoi se sinucide”, nu pare deloc incitantă. Iată.

„București, 23 mai 1969

Dragă Armand,

Am fost aseară la Teatrul Mic, s-a jucat Iona, o piesă scrisă de Sorescu, dacă îți amintești bine, am citit într-o seară câteva poezii de el, din „Poeme”, pentru care primise cu trei ani înainte Premiul Uniunii Scriitorilor, trebuie să-ți aduci aminte de el: mai degrabă scund, cu o mustață  întotdeauna corect tunsă, la milimetru, cu niște ochi negri expresivi și vii, din aceia care te radiografiază până în cele mai mici amănunte… De data asta, în postură de dramaturg. Ai citit „Există nervi”? Prima lui piesă, parcă anul trecut s-a jucat în toamnă cândva, n-am apucat să iau bilete… În fine, cum te știu mare amator de teatru și fiindcă n-ai reușit să ajungi în seara trecută, m-am gândit să-ți povestesc pe larg despre piesă și, desigur, despre atmosferă. Dragul meu, câtă lume, cum să-ți spun, era coada la intrare cum rar am mai văzut, numai oameni de vază, intelectuali, vezi bine… Ce protipendadă! Iar doamnele, ce toalete! Un adevărat regal! Nu mă așteptam să fie un asemenea eveniment, mai cu seamă fiind vorba despre un autor recent intrat în lumea dramaturgiei noastre. Mă gândeam să îți trimit în plicul acesta și caietul de spectacol, dar mi-era teamă să nu se piardă, așa că transcriu caligrafic ceea ce mi s-a părut important să știi, adică mărturisirea scriitorului despre intenția pe care a avut-o, (re) scriind piesa aceasta după un mit. 

Prefeţele scrise de autorii înşişi nu-şi au rostul decât în măsura în care vin cu nişte precizări de ordin documentar. Altfel, să încerci să spui – e prea lung. Şi poate că ai şi uitat. Creaţia e o bâlbâială în faţa lui Dumnezeu. După ce a creat lumea în şase zile, el s-a simţit atât de epuizat încât n-a mai putut mişca un deget. A mai apărut oare ceva nou de atunci? Iată un exemplu de epuizare divină. Recitesc după câţiva ani Iona, cu ochi rece, străin, şi mă întreb: oare unde rămăsesem? Iona, proorocul care a fugit din faţa Cuvântului, a încăput în burta chitului. Ca o scrisoare, în cutia poştală. Am găsit, poate din greşeală scrisoarea. Am citit-o cutremurat şi mi s-a părut c-o înţeleg. Am încercat s-o transcriu. Asta a fost tot. După aceea am vrut să-l uit pe Iona. Ce s-a ales din mândra cetate Ninive „mare înaintea lui Dumnezeu s-o străbaţi în trei zile de umblet”? Ce s-a ales de oamenii ei care s-au îmbrăcat în sac şi s-au pocăit şi nu i-a mai ajuns mânia de sus? Am uitat absolut totul. Apelaţi la arheologie. Am fost întrebat dacă burta chitului simbolizează călătoria în cosmos sau singurătatea intrauterină. În ce măsură Iona e primul om ori ultimul om? Dacă dau o accepţie freudistă, mistică, politică ori cabalistică experienţei acestui personaj? Şi mai ales ce semnificaţie are gestul final şi dacă nu e prea multă amărăciune şi dacă nu mi-e milă de umanitate? Nu pot să vă răspund nimic. Au trecut trei ani de când am scris tragedia. Totul mi se încurcă în memorie. Ştiu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur. Cred că lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona îşi pierde ecoul. Iona era singur, dar ecoul lui era întreg. Striga: Io-na şi ecoul răspundea: Io-na. Apoi nu a rămas decât cu o jumătate de ecou. Striga: Io-na şi nu se mai auzea decât Io, Io în vreo limbă veche înseamnă: eu. E tot ce-mi mai amintesc. Marin Sorescu”.

Să revin acum la spectacol, după ce îți apare clar, ca și mie, faptul că despre singurătate e vorba și despre omul care, pierzând sensul vieții, se străduiește să-l caute în sine însuși, punându-și repetate întrebări care să-l conducă spre aflarea adevărului.

Pe scenă, care imagina o gură căscată de pește, un singur actor. Mi-am amintit de mitul lui Iona, citit din Biblia de la moșie, cel care a fost înghițit de un chit și, după câteva zile de pocăință, aruncat pe mal, își recapătă credința și ia viața de la capăt… Cu siguranță, decorul – foarte sumar – niște cercuri trasate cu creta, imaginând valurile înspumate ale mării, niște fâșii lungi de pânză albă care se mișcau încoace și încolo, mimând felul în care peștele se mișcă prin apă, un năvod imens care acoperea partea din spate a scenei și un singur actor, unul singur, și nu întâmplător, singur în gura aceea imensă, pescuind. Știi, toată piesa a fost bazată pe acest unic rol, al lui Iona, care însă vorbea cu sine însuși, în toate cele 4 tablourile acestei subintitulate ”tragedie”. De ce tragedie? Pentru că Iona va comite un gest neașteptat în final, pe care, sincer n-am știut a-l descifra (poate mă „iluminezi” tu). Bun actor (nu-i mai rețin numele, păcatul meu să fie!), n-am crezut că cineva poate juca un rol atât de dificil mai mult de o oră și jumătate și să reușească să fie la fel de expresiv și când vorbește despre iluziile lui (că, deh, e pescar, nu? adică un fel de vânător de iluzii, dacă-mi permiți să folosesc o expresie cunoscută), despre familia care îl așteaptă acasă, despre copiii de a căror educație se ocupă, viață și moarte (ce e drept, aici își punea cele mai multe întrebări, de pildă am reținut una interesantă: Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu? sau alta despre fericire, care, zice el nu vine niciodată atunci când trebuie. – știi și tu că are dreptate, nu-i așa? În van ne zbatem să schimbăm oamenii după chipul și asemănarea noastră… Dilemele pescarului nășteau în mintea mea alte și alte întrebări, așa cum burta în care se afla el inițial a început să se multiplice, până l-a adus la disperare… Șiruri întregi de burți nesfârșite, pe care le sfâșia bezmetic, voind să scape la lumină, dar ele nu se terminau niciodată… Problema e dacă mai reușești să ieși din ceva, odată ce te-ai născut! Doamne, câți pești unul într-altul… Și era mai mereu singur, și din ce se vedea mai în captivitate, din asta își dorea mai mult să se nască din nou, probabil că asta era ultima soluție a eliberării din captivitate, adică, mă gândesc și acum, din propriul trup, în care spiritul zace înlănțuit, sau din închisoarea zidită de societatea incapabilă să-i înțeleagă nevoia de comunicare, înstrăinându-l față de ceilalți (mai erau niște pescari pe scenă, figuranți doar), dar mai ales față de sine, sau pur și simplu existența asta limitată în care, orice am face, suntem sortiți morții… Întrebări meșteșugite și în privința morții, care pare un vis: De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii?, dar și amara iluzie a preocupărilor inutile care ne mănâncă timpul, și așa mult prea scurt: De ce oamenii îşi pierd timpul cu lucruri care nu le folosesc după moarte? Și lecția pe care ar trebui s-o învățăm pe de rost: Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede, şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm drum vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin. Adevărat, nu-i așa? Rostea cuvintele cu un asemenea gust amar, că l-am simțit și eu pe limbă, și am înghițit greu cugetarea lui… Că Iona era un meșteșugar, nu numai al cuvintelor, al ideilor și al existenței în particular, țesând din necunoscut firele de lumină ale revelațiilor succesive, niciun dubiu. Am reținut o replică, rostită sentențios: „Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el mai degrabă s-ar putea aşeza acolo, din când în când. Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: „N-a făcut nimic bun în viaţa lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea”. M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului. ”  Mă gândeam, câte n-am face dacă am avea la îndemână mijloacele potrivite, dorința, voința, energia, iubirea de suflul nostru creator și conștiința că suntem destinați să creăm, ca niște adevărați demiurgi în formă pământeană, și, totuși, cât de multe piedici inventăm! Pe cât suntem de inventivi, pe atât construim ziduri care se văd de pe Lună încă, și toate între noi. Ce sentiment cumplit al dezolării, omul să fie artizanul, și, în același timp, distrugătorul propriei ființe. Și cât de mici suntem în universul acesta populat de stihii! N-avem decât sufletul, barca noastră de salvare, și marea, apa din care ne naștem și în care ne întoarcem, ca într-o matrice universală. 

Foarte interesant, dragă Armand, a fost mai ales finalul piesei: după ce a spintecat atâtea burți (simbolice, desigur!), Iona își spintecă propria burtă, rostindu-și, ca un îndemn: Gata, Iona? Răzbim noi cumva la lumină! Crede-mă, și astăzi mă frământă întrebările despre sensul acestui gest, făcut în perfectă cunoștință de cauză, asumat cu o luciditate de-a dreptul monstruoasă. Ce-a vrut să zică oare? Că singur spiritul e liber, abia după ce scapă de capcana trupului care ne face muritori? Că existența însăși nu e decât un lung șir de închisori din care nu putem evada? În teatrul acela, nu eram și noi captivi precum Iona, acolo cu el, și totuși în afara lumii lui, dar prinși într-o alta, la fel de angoasantă? Că libertatea e o iluzie, atâta timp cât trebuie la fiecare secundă să dai seamă cuiva de tot ce faci, de locul în care te afli, de faptele, gândurile, vorbele, gesturile, ideile tale? Că tu cu tine nu ești niciodată singur? Iona e un învingător sau un învins? Îți amintești, desigur, de vorbele lui Nietzsche: Solitudinea m-a înghițit ca o balenă, iată adevărul – suntem captivi în propria noastră viață. Odată ce ne-am născut, cineva ne-a încarcerat definitiv, până la moarte… „Obsesia sinuciderii, spune Cioran, expertul nostru în disperare și suferință fără leac, este caracteristică omului care nu poate nici să trăiască, nici să moară, și a cărui atenție nu este deviată niciodată de la această dublă imposibilitate”. Oftez și nu știu ce să cred. Totul stă în conștiință, până la urmă, nu-i așa, prieten drag, și dacă această nefericită parte a omului se pune împotriva instinctelor sănătoase, naturale, de a supraviețui, ce poți să-i faci? Și cum să fii liber, dacă nu te lasă sufletul? Sincer, mă încearcă un sentiment ciudat, de neînțelegere… Destinul se află de partea noastră sau se poate întoarce în orice moment împotriva celor care îl ignoră? Suntem făcuți spre ascultare oarbă și mută (cum sunt două dintre personajele piesei), sau revoltați, ca omul lui Camus? Revolta omului împotriva lumii e, în cele din urmă, revolta împotriva lui însuși… și atunci cum să trăiești, atât de frământat? Din ce în ce îmi pun mai multe întrebări, devin mai sceptic și mai neliniștit…

Aaaa, și era să uit, știi ce a zis Sorescu despre piesa lui? Ia seama: Îmi vine pe limbă să spun că Iona sunt eu… Cel care trăieşte în Ţara de Foc e tot Iona, omenirea întreagă este Iona, dacă-mi permite. Iona este omul în condiţia lui umană, în faţa vieţii şi în faţa morţii. Poate că asta era cheia pe care o căutam…

E ora amiezii și va trebui să alerg la poștă, să poți primi scrisoarea spre seară. Sper să ne vedem la ceai sâmbătă, la conacul de la țară, chiar m-ar interesa tare ce părere ai despre piesa asta și ce-aș putea să înțeleg mai departe din ea…

Până una alta, salutări prietenești din capitală, la o zi după ce Iona, pescarul, s-a hotărât să trăiască, dar nu oricum, ci așa cum și-a dorit, dincolo de noi.

Al tău prieten, Nicolae” 



Citiţi şi

Să faci dragoste orbeşte! La propriu. Nu la figurat.

Puterea unui bărbat nu se măsoară în fapte și nici în vorbe multe

Fotografia și citatul zilei – „De ce nu îi întrebăm pe alții despre ce știu?”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
915 views

Your tuppence

  1. Dana / 23 May 2018 12:45

    un articol superb! Multumesc 🙂

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro