… să-ţi spun cum aş vrea să fiu eu moale, să stau într-un leagăn cald şi să nu ştiu nimic. Ce, credeai că numai tu visezi la asta? Şi nu-ţi permiţi s-o faci, ştiu şi asta, şi te mai şi simţi vinovat(ă), plus că te mai şi lasă mulţi să crezi că te cam răsfeţi. Dar poate-ai obosit şi tu, poate te-ai săturat de rolul de cârmaci ori te-nţeapă lama cuţitului pe os. Lasă, nu e bai, e doar viaţă normală. Numai nu-ţi da voie să crezi că n-ai dreptul la leagăn, la şoaptă, la tine. Ţi-e frică, îţi simt frica. Te gândeşti că orice scurtă abdicare va-ntoarce lumea cu josu’-n sus. Nu te-ngrijora. Chiar nu suntem atât de importanţi. De-aia nici nu tre’ să mori cu telefoanele de gât. Mai lasă-le şi dincolo. Ai tu grijă cu disponibilitatea asta continuă, ca să nu te mai simţi cotropită. O redută mititică nu face rău nimănui. Mai ales ţie.
Mă doare. Mi-e rău. Ce naiba cumpăr azi? Când mai am timp să şi gătesc? Ce ciudat mă simt, parcă nu mă recunosc. Şi mi-e şi frig. Mâncarea asta n-are niciun gust, dar niciuna n-are. Când întind rufele? Şi cu-aspiratorul când naiba mai dau? Copilu’ ăsta nu mai are astâmpăr? Iar s-au terminat ţigările. Fumez mult. M-am îngrăşat, arăt ca dracu’. Sport, ioc, junghiuri cu ghiotura. Mi-aş cumpăra un cârd de capre. S-o găsi şi pentru mine vreo peşteră cu piatră mare-n gură? Bunică-mea zicea să nu-ţi tai unghiile nici lunea, nici seara.
Ştiu că ţi se pare ciudat de rupt ce ţi-am scris până aici. Sunt gândurile tale. Am vrut numai să le vezi scrise, ca să-ţi fie şi mai gânduri. Că poate le pui pe căprării. Ori poate pe unele le trimiţi departe. Da, acolo unde-a-nţărcat mutu’ iapa. Sau le regrupezi. Să ştii că sunt şi ale mele. Nimic inedit. Ai obosit. Te-ai speriat. Te-ncearcă clătinarea. Vrei şi tu, omeneşte, să te ţină cineva-n braţele ocrotirii şi să iei o pauză. Nu ceri, că n-ai curaj s-o faci. Şi te şi temi de refuz. Încearcă, totuşi. Tre’ să fie cineva care să-ţi poată fi leagăn pentru vreo juma’ de oră, hai, o oră. Poate două… Până atunci, hai cu mine cinci minute. Închidem monitorul, punem capul pe mâinile-mbrăţişând deasuprăriile coatelor şi-nchidem ochii. Ce-o să se-ntâmple? O să ieşim niţel din iureş şi-o să visăm o ciozvârtă proaspătă de noi înşine. Vii?
Citiţi şi
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
