Frumosul oraș Veneția, cu clădirile sale antice, cu numeroasele sale canalele șerpuitoare, amestecul de sunete și culori vii, întreaga atmosferă romantică și fermecătoare se regăsește din plin în pelicula Summertime de David Lean și Ilya Lopert. Filmul a avut premiera în anul 1955. Fiind o ecranizare după piesa Arthur Laurents, The Time of the Cuckoo, a fost turnat în Italia, în Veneția. Chiar din titlul sugestiv, intuim că e vorba despre o vreme a pasiunilor.
În epoca sa, filmul s-a bucurat de aprecieri: a obținut două nominalizări la Premiul Oscar: «Cel mai bun regizor»pentru David Lean și «Cea mai bună actriță» pentru Hepburn.
Rămâne un ‘clasic’, căutat pentru atmosfera sa romantică și pentru interpretarea emoționantă a lui Hepburn. Personajele nu sunt tocmai simpatice în această poveste. Există băieți tineri (copii) care fumează și vând lucruri pe care nu ar trebui să le vândă. Există o americancă care cedează dorințelor lascive ale proprietarului unui magazin italian. Și mai sunt și alți turiști care par a fi superficiali și egoiști. Dar ceea ce face ca Summertime din 1955 să devină o peliculă interesantă este faptul că oferă o perspectivă romantică asupra unei situații foarte puțin idilice și folosește splendoarea unui cadru general (orașul Veneția) pentru a face acest lucru.
Povestea o urmărește pe Jane Hudson (întrupată de fermecătoarea Katharine Hepburn), o secretară americană, independentă, de vârstă mijlocie, care călătorește singură la Veneția pentru o vacanță mult așteptată. Aceasta visează să se bucure din plin de frumusețea orașului, să admire cultura și – posibil – să aibă parte de puțin romantism. Șederea ei capătă întorsătura romanțioasă în momentul în care îl întâlnește pe Renato de Rossi (Rossano Brazzi), un italian fermecător, sofisticat comerciant de antichități. În ciuda reticenței sale inițiale, Jane se simte atrasă de Renato, iar între ei ia naștere o legătură pasională.
Pelicula se bucură de o imagine remarcabilă (din vremea de dinaintea digitalizării), capturând frumusețea eternă a Veneției. Katharine Hepburn oferă o interpretare sinceră, portretizând transformarea lui Jane de la singurătate la descoperirea de sine. Filmul explorează teme precum dragostea, acceptare de sine și natura efemeră / trecătoare a fericirii. Cu toate acestea, Jane descoperă încet-încet că Renato este căsătorit, dar separat, ceea ce îi pune la îndoială valorile morale și temerile personale de vulnerabilitate. Divizată între dragoste și principiile ei, ea se luptă cu ideea de a îmbrățișa această romanță trecătoare sau de a-și păstra demnitatea și independența.
În adaptarea pentru ecran a piesei de teatru „The Time of the Cuckoo” de Arthur Laurent, realizatorii Lean și HE Bates au renunțat la majoritatea nuanțelor individuale și la subtilitățile psihologice ale acelei povești de dragoste. Au redus reflecția complicată a primei iubiri a unei americance de vârstă medie cu un negustor de vârstă mijlocie din Veneția la termeni plăcut de elementari. Astfel, lasă ca inspirația evidentă pentru eliberarea emoțională a eroinei lor să fie puțin mai mult decât vraja aruncată de oraș asupra stării sale mentale capricioase și singuratice.
Odată lansată provocarea de a face din Veneția forța motrice care propulsează acțiunea a fost pe deplin realizată de regizor. Prin obiectivul camerei sale color, orașul minunat al spectacolelor și stărilor devine un organism bogat și incitant care preia controlul asupra ecranului. Treptat, fascinația acelui loc labirintic de lângă mare este transmisă subtil privitorului ca impuls pentru stările trecătoare ale personajului.Katherine Hepburn este inteligentă și amuzantă în rolul unei domnișoare americane pline de viață care apare la Veneția cu ghidurile ei turistice și cu o strălucire romantică în ochi.
Aparent, Jane e o turistă naivă. Totuși, atitudinea ei nerăbdătoare devine potrivită pentru întâlnirile naive și întâmplările (farse) care au fost aranjate. Poartă cu ea mereu un sentiment al frustrării ei nostalgice și al singurătății în acest oraș unde a visat că va găsi „un miracol”. Cu dibăcie, regizorul a învăluit-o cu măiestrie în frumusețea bântuitoare a locului – i-a pus în valoare silueta subțire pe fundalul clădirilor impasibile, al mulțimilor mișcătoare și al vastei întinderi a celebrei Piețe San Marco, în lumina soarelui care apunea.
Nici entuziasmul întâlnirii ei cu un venețian chipeș nu revine până când domnul Lean nu a condus-o printre umbrele arcadelor șoptitoare și nu i-a lăsat să ajungă la o gardenie albă căzută în apele întunecate ale unui canal. Veneția însăși este cea care dă savoarea și stimularea emoțională acestui film. Iubirea sortită eșecului pare mai atrăgătoare într-un oraș minunat unde nu există mașini și drumuri, ci canale și străzi claustrofobice.
În rigizii ani ’50, într-o țară catolică, o femeie trecută de prima tinerețe are o relație romantică cu un bărbat căsătorit și, într-o scenă-cheie care se petrece la un balcon unde Jane și Renato (Rossano Brazzi) intră într-o cameră, pantoful ei roșu aprins este uitat în urmă, în timp ce artificiile explodează pe cer. Este suficient să spunem, în stilul hollywoodian de altădată, că ei, hmm, „o fac”. Asta în ciuda faptului că ea evită să „o facă” cu el în primele părți și apoi, după aceea, decide să rupă relația înainte ca aceasta să meargă mai departe. O anumită replică a lui Renato a creat mare agitație la vremea ei și, astăzi, este una dintre cele mai memorabile replici: „Ești ca un copil flămând, căruia i s-a dat să mănânce Ravioli. ‘Nu, spui, vreau friptură de vită’. Draga mea fată, ți-e foame. Mănâncă Ravioli.” În cele din urmă, „friptura de vită” este cea care o conduce înapoi la gară.
Spiritul acelor vremuri, anii de după război, când încă domnea influența religioasă, iar moravurile erau mai domolite, adică oamenii erau mai rezervați din punct de vedere sexual, explică multe gesturi ale eroilor de pe ecran. Au existat scene care au fost tăiate, iar filmul a fost considerat „parțial inacceptabil din punct de vedere moral”. Multe s-au schimbat de atunci, așa că, dacă această poveste ar fi refăcută astăzi, întreaga situație ar fi atât de diferită, deși rezultatul final ar fi probabil același. El nu spune că intenționează să-și părăsească soția pentru ea, chiar dacă susține că el și doamna sa duc vieți separate.
În tranziția de la scenă la ecran, cel puțin o membră a distribuției și-a păstrat rolul original: Jane Rose, care o interpretează pe doamna McIlhenny, destul de bizară, căsătorită cu un soț autoritar, interpretat de MacDonald Parke. Acești turiști americani reprezintă un tip de cuplu pe care Jane îl găsește amuzant, dar pe care, în mod evident, nu dorește să-l urmeze ca model. Mai exsită în partiturile/rolurile secundare, tipologii – patroana pensiunii, o damă alunecoasă, un alt cuplu de americani, predispuși la infidelități conjugale, dar ascunși de după aparențele vieții de artist, el fiind pictor.
Personajul fictiv Jane se potrivește destul de bine cu actrița Katherine Hepburn, condiția ei în afara camerei: „Sunt o persoană independentă, dintotdeauna am fost”, îi spune ea lui Fiorini.
Autodeterminarea o ajută să treacă prin cele mai bune și cele mai grele momente; căderea în canal este gestionată cu multă demnitate și, chiar dacă era deja în scenariu, replica sa „ar fi trebuit să mă vezi la Jocurile Olimpice” este ceva la care ne-am aștepta ca Hepburn însăși să spună cu umor. Este o femeie fără regrete. Înainte să-i spună lui Renato că pleacă în doar două ore, el o întreabă la ce se gândește. Răspunsul ei: „Mă gândeam la prima seară în care am venit aici. Prima dată când te-am văzut, purtai cravata aceea galbenă. Nu vreau să uit nimic. Nicio clipă. Nu cred că voi uita vreodată.”
Regizorul David Lean a considerat și el acest film printre preferatele sale. Atâtea lucruri funcționează într-un mod satisfăcător aici, cu superba imagine realizată de Jack Hildyard, coloana sonoră a lui Alessandro Cicognini și, din nou, Hepburn interpretând-o pe Hepburn.
Secvența cu trenul încheie perfect producția. În marele final, Renato încearcă – fără succes – să-i ofere lui Jane o gardenie scumpă pentru a o înlocui pe cea pierdută în canal și, chiar dacă Jane nu are o amintire din relația lor fericită, dar sortită eșecului, amintirile vor fi prețuite în mintea ei cu sinonime ale «Orașului Plutitor».
Pe Mădălina o găsiți și aici.
Regia: David Lean
Scenariul: David Lean și H. E. Bates
Montajul: Peter Taylor
Imaginea: Jack Hildyard
Coloana sonoră: Alessandro Cicognini
Distribuția:
Katharine Hepburn – Jane Hudson
Rossano Brazzi – Renato de Rossi
Isa Miranda – Signora Fiorini
Darren McGavin – Eddie Yaeger
Mari Aldon – Phyl Yaeger
Durata: 100 min.
Data premierei: 29 mai 1955, Veneția
Filmul a fost lansat în Regatul Unit în noiembrie 1955 sub titlul * Summer Madness*
Citiţi şi
Nu, nu toate femeile sunt c_rve. Unele sunt gheișe, hetaire, curtezane
O „Pretty Woman” mai credibilă – Anora
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
