În noianul de lungmetraje de lux care luptă pentru premii, s-a strecurat și o dramă gothică, produsă în 2023. Așadar, Lies We Tell, peliculă realizată de Lisa Mulcahy are o tăietură elegantă, care ar putea fi trecută cu vederea pe nedrept. Materialul-sursă, din secolul al XIX-lea – romanul Uncle Silas al lui Sheridan Le Fanu, nu este foarte cunoscut în afara departamentelor universitare de Literatură, iar actorii principali nu sunt deosebit de faimoși.
David Wilmot, aici interpretând un rol greu, și-a construit o carieră făcând impresii de neșters cu roluri secundare din filme precum The Wonders și TV Hortations. Totuși, Agnes O Casey, în rolul lui Maud Ruthyn, este personajul-cheie care ține povestea și fiecare scenă în care se află actrița, care a exersat mult în teatru, face vizionarea absolut convingătoare („Legea este făcută și aplicată de bărbați”).
Noțiunile literare clasice transpuse pe ecran sunt filtrate printr-o abordare de secolul al XXI-lea, cu o vizibilă tentă feministă, folosind un montaj alert și o coloană muzicală cu ceva tropi de groază. Scenariul semnat de Elisabeth Gooch ar putea părea să adauge noțiuni contemporane de feminism în narațiunea tinerei femei în pericol. Totuși, atâta timp cât femeile/realizatoarele au îmbrățișat tradiția gothică în povestiri, preocupările lor au fost în primul rând centrate pe femei.
Bunăoară, este anul 1864 și o tânără, Maud Ruthyn (Agnes O’Casey) se îndreaptă spre un șir de morminte, prin răcoarea înfrunzită dintr-un decor copleșitor: corbi care ciugulesc și zbârnâie în depărtare, lăsând senzația că niște ochi vigilenți asistă la desfășurarea scenei. Maud poartă doliu, iar degetele sale blânde așază o ghirlandă delicată de iederă deasupra plăcii de deasupra mormântului părintesc. Fata se oprește, într-o tristețe gânditoare, se întoarce și apoi merge încet pe o potecă înapoi, la Knowl, casa ei părintească. Copil unic, tânăra Maud este cuprinsă de durere din pricina recentei pierderi, moartea tatălui ei. Cu doar câțiva ani în urmă, își pierduse și mama. Maud a moștenit o sumă mare de bani, suficientă pentru a face din ea o pradă pentru vânătorii de zestre. Fata se vede cu administratorii moșiei care o sfătuiesc de zor. Dr. Bryerly (Mark Doherty) și căpitanul Ilbury (Kieran Roche), o îndeamnă pe Maud să accepte ofertele lor bine intenționate de asistență, dar ea respinge sugestiile lor. Deși diferiți, cei doi adulți sunt uniți în dorința de a o proteja pe Maud. Dr Bryerly și Căpitanul Ilbury își fac planuri pentru cum vor fi cheltuiți banii ei și care va fi stilul ei de viață. Ca o tânără inteligentă și cu gânduri libere, Maud respinge serviciile oferite, în schimb face o înțelegere cu «oaia neagră a familiei», unchiul Silas (David Wilmot), conform dorințelor tatălui ei, în dorința de a repara ruptura pe care a avut-o cu fratele său.
Din păcate, unchiului fetei, Silas, i s-a acordat singura tutelă până la majoratul fetei. Acest unchi avea o reputație proastă, dar tânăra nu ascultă sfaturile celor doi și acceptă prezența lui Silas în conacul ei. Prin urmare, câteva zile mai târziu, unchiul Silas (David Wilmot), împreună cu fiul său Edward (Chris Walley), fiica Emily (Holly Sturton) și misterioasa guvernantă franceză „Madame” (Grainne Keenan), ajung la Knowl.
Aceștia se simte bine în casa fetei și mimează un atașament față de Maud, care este tăcută și precaută în relațiile cu grupul nou intrat. Cu toate acestea, primele impresii sunt îngrijorătoare – unchiul Silas îl încurajează pe Edward să-și sărute verișoara pe obraz. Implicațiile respingerii aparente de către Maud a lui Edward nu trec neobservate. Unchiul Silas o observă cu atenție pe Maud, își îngustează ochii, indicând că demonstrația ei de voință a fost întâmpinată cu o furie liniștită. Este doar un semn al lucrurilor ce vor urma.
Siguranța și bunăstarea personală pentru femeile din Irlanda secolului al XIX-lea (în lumea occidentală în general) au fost neglijabile. Era și mai groaznic pentru fetele și tinerele cu vârsta sub douăzeci și unu de ani. În 1864, vârsta legală de consimțire a relațiilor sexuale era de doisprezece ani. Același lucru se întâmpla și în cazul căsătoriei, atât pentru băieți, cât și pentru fete – era necesară permisiunea de căsătorie a părinților sau a tutorelui, dacă aceștia aveau vârsta cuvenită. Nu e de mirare, așadar, că nu au existat proteste când scriitorul american Edgar Allan Poe, la vârsta de 27 de ani, s-a căsătorit cu verișoara sa de treisprezece ani, Virginia Eliza Clemm, în 1836 și a rămas căsătorit cu ea până când ea a murit unsprezece ani mai târziu. Un tutore legal ar putea supune femeile și fetele aflate sub protecția sa aproape la orice nivel de manipulare. Conform legii, rezistența la astfel de eforturi ar putea fi întâmpinată cu „vindecări” grave, care pun viața în pericol. Astfel, pe măsură ce timpul trece, Maud devine conștientă că nu are niciun recurs legal pentru a protesta față de condițiile în care se află.
Cu o cadență măsurată, tensiunea crește pe măsură ce grupul de patru intruși începe să-și exercite puterea asupra lui Maud. Curând, devine evident că vigilentul Silas este doar un păpușar care are în obiectiv doar moștenirea fetei. Edward, fiul neînțelept al lui Silas, indică faptul că este interesat din punct de vedere romantic de Maud și continuă să o curteze în mod agresiv. Maud respinge sfidător ‘schema’ și încă mai crede că stăpânește situația. Așadar, excedând bonomia alunecoasă a unei cobre care întâlnește o mangustă pentru prima dată, Silas se simte în conac ca acasă. În curând, intențiile sinistre ale lui Silas devin clare, aici se includ hărțuirea lui Maud pentru a se căsători cu vărul ei Edward și mituirea servitorilor pentru a se întoarce împotriva ei. Când brutalizarea ei prin procură nu funcționează, conspiratorii amenință că o vor interna într-un azil pentru femei isterice, echipat cu ceea ce pare a fi un kit de tortură din secolul al XIX-lea.
Pe măsură ce libertățile subtile sunt eliminate și-i sunt refuzate lui Maud, tânără își dă seama că libertatea este o iluzie și că toate căile de siguranță dispar rapid. Pe măsură ce răsare, în fiecare zi, câte un pericol din partea lui Edward sau Silas, spaima crește din ce în ce mai mult. Biata Maud trebuie să găsească puterea de a-și depăși persecutorii. În rolul sinistrului Silas, David Wilmont este amestecul perfect de ipocrizie și amenințări voalate, atunci când evenimentele nu decurg planificării sale. Pe de altă parte, fiul său, Edward, este un prostănac ignobil care urmează orbește modelul tatălui său, indiferent de logică. Nici Emily sau Madame nu stau prea bine; fiecare personaj pare să se învârtească în jurul lui Maud, mai ales când siguranța ei devine instabilă. Cu toate acestea, Maud are instinctul de supraviețuire al unei manguste și privirea trufașă, cu ochi albaștri, a unei matrone aristocratice care nu va fi înșurubată atât de ușor.
Cadrul natural (filmările au fost realizate la Castele precum Ardgillan / Dublin și Lough Rynn / Leitrim) amplifică mult senzația generală de apăsare gothică. Sunetele pașilor lui Maud plimbându-se pe podelele vechi de lemn, coborând treptele de piatră ale scărilor, trecând prin beciuri prăfuite, zgomotul și trântitul ușilor din lemn – atenția la detalii era nesfârșită și fascinantă. Prim-planurile cu Maud, care se luptă cu sentimentele în timp ce emoțiile ei cresc și scad, indică o actriță extrem de abilă, a cărei experiență teatrală se face simțită. Regizoarea
Lisa Mulcahy s-a plasat ferm la cârma producției, iar Lies We Tell se manifestă ca o poveste cinematografică captivantă, cu o imagine fascinantă. (Imaginea: Eleanor Bowman).
Gothicul a fost mult timp codificat ca spațiu în care înfloresc povești despre și pentru femei. De la succesul unor scriitoare precum Ann Radcliffe, Elizabeth Gaskell, surorile Brontë, Charlotte Dacre, Mary Wollstonecraft și fiica ei, Mary Shelley, textele gothice sau adiacente gothicului, aveau în prim-plan femei fragile. Mai mult, Wilkie Collins și Sheridan Le Fanu au favorizat femeile ca protagoniste. Așadar, puterea lui Maud în acest context constă în viclenia ei. Eroina din această nouă poveste devine mai mult decât o fragilă pasăre prinsă într-o colivie de aur. Ferocitatea lui Maud nu constă în a fi o oglindă a violenței lui Silas, ci mai degrabă este credința ei fermă că are drepturi și că acestea nu vor fi încălcate de nimeni. Susținută de interpretarea subtilă a lui Agnes O’Casey – ca o tânără inteligentă, care se luptă nu numai cu șmecheria lui Silas, ci și cu acea cultură în care violența sexuală, rușinea, misoginia și intuițiile patriarhale – ideea de a susține femeile oprimate funcționează cu brio. Lies We Tell devine un soi de memento în care publicul poate găsi idei contemporane chiar și în trecutul mai îndepărtat.
Pe Mădălina o găsiți și aici.
Regia: Lisa Mulcahy
Scenariul: Elisabeth Gooch după romanul lui Sheridan Le Fanu ”Uncle Silas”
Imaginea: Eleanor Bowman
Montajul: Weronika Kaminska
Muzica: Aza Hand
Distribuția:
Agnes O’Casey – Maud
David Wilmot – Silas
Chris Walley – Edward
Holly Sturton – Emily
Grainne Keenan – „Madame”/ Guvernanta lui Emily
Elaine O’Dwyer – Mary Quince
Mark Doherty – Bryerly
Eleanor Methven – Dna Rusk
John Olohan – Dl. Rusk
Kieran Roche – Ilbury
Durata: 89 min.
Citiţi şi
L’Oréal for the future – ajutor pentru femeile vulnerabile și pentru mediu
Înțelegeți natura acestui apocalips?
Pe 24 octombrie începe Les Films de Cannes à Bucarest
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
